— Nu!

Dintr-odată calmă, a îngenuncheat în faţa mea, a dat cu ochii de degetele mele lipite, mi-a mângâiat mâinile, mi le-a încălzit într-ale ei şi le-a sărutat.

— La fel ca Tita, eu te-am ales pe tine. Dar, spre deosebire de ea, nu vreau doar un copil de la tine, eu vreau un copil pentru tine. Vreau să-ţi ofer o familie, Noam.

— O să vină şi asta, nu te îngrijora.

— Cu cât mă neliniştesc mai tare, cu atât mă tem că nu se va întâmpla. O, Noam, ard de nerăbdare…

Cu siguranţă, în noaptea aceea am făcut dragoste într-un mod diferit, magnific, asemenea unui ritual sacru, cu mai multă asiduitate decât poftă. După care, pe când Noura, cu capul pe pieptul meu, cădea într-un somn adânc, m-am dus cu gândul la fraza care mă surprinsese cu câteva zile înainte:

„Timpul nu are nici un sens.“ În ciuda fulgerului, Noura nu se schimbase. Chiar beneficiind de o longevitate infinită, corpul ei de femeie tot de femeie rămăsese, supus ciclului, sângerând în fiecare lună, menit să procreeze, un corp care începuse numărătoarea inversă, nefiind hărăzit să poată face copii. Trup şi suflet, Noura venise pe lume pentru a da viaţă. Abia atunci am înţeles că nemurirea putea să fie percepută diferit de un bărbat şi de o femeie. În ochii Nourei, scurgerea vremii îşi pierduse sensul. Trăia eternul ca femeie; iar eternitatea nu ţine de domeniul feminin.

*

— Curând, Noam, curând…

Noura mi-o promisese, iar eu, liniştit, mă bucuram la gândul că în curând o să locuim în vale.

Gelozia se domolise. Cum o spionasem în trecut, ştiam de-acum că Noura trăia împreună cu o servitoare la hanul care oferea găzduire cărăuşilor.

Ascuns în vârful unui brad stufos, le-am observat venirile şi plecările. Bărbaţi apărând din mai multe direcţii, căci clădirea era situată strategic, la intersecţia a cinci cărări abrupte şi a două râuri, de unde pornea un drum larg. Unii veneau cu bărcile, dar cei mai mulţi soseau pe jos. În grupuri de şase până la treizeci, cu măgari încărcaţi cu baloturi, cu ciomege în mâini, cu armele la şold, cu un baros bătându-le coapsa. Feţele lor murdare, uscate, pline de cicatrici, afişau neîncredere, fiind mereu la pândă până când ajungeau la han; acolo, un membru al expediţiei se aşeza de pază afară, cu un ochi la marfă şi cu altul supraveghind împrejurimile, temându-se de vreo escrocherie, vreun furt sau vreo încăierare. Cu totul deosebiţi de aceşti indivizi greoi, bondoci, care aduceau minereu de cupru sau de cositor, erau călătorii înalţi, cu chipuri pline de nobleţe, cu nasul drept, a căror privire de smarald contrasta cu tuciuriul cailor; niciodată nu am întâlnit fizionomii de o aşa frumuseţe aspră. În timpul unei discuţii, Noura mi-a spus că

aceşti domni transportau pietre preţioase, lapis-lazuli, din

„ţările munţilor care se cutremură“, de departe, ţările Soarelui-

Răsare4.

În aşteptarea mutării, m-am apucat să studiez plantele, un mod de a nu fi prea departe de Noura când aceasta mergea să

se ocupe de han, dar şi pentru că moştenisem această

preocupare de la tatăl ei, Tibor.

Nu căutam ceva anume. Neavând pe mână nici un bolnav, nu puteam experimenta virtuţile unei anumite ierbi, bulb ori rădăcină. Aşa că m-am concentrat asupra Spiritelor: ce spuneau Spiritul cedrului, Nimfele izvoarelor din împrejurimi, Dumnezeul anemonei albe cu miez aurit, Demonul grozamei

cu ţepi? Practicam meditaţia aşa cum mă învăţase Tibor, acea deconectare a creierului care, încetând să mai dorească, să

consume, să întreprindă, abandona orice raport de utilitate cu universul, lăsându-se pătruns de forţele acestuia.

Mergeam deseori la un copac anume, un imens pin care îşi ţinea speciile înrudite la o distanţă respectuoasă, ridicându-se amplu deasupra lor. În partea de jos, trunchiul voluminos se împodobise cu crăci rare, ca şi cum s-ar fi dorit inaccesibil, apoi se subţia, înălţându-se până la nori, cu ramuri din ce în ce mai dese, atât de sus, încât nu reuşeam să-i zăresc vârful.

Vigoarea pinului mă impresiona. Chiar întorcându-i spatele, îi simţeam prezenţa, mă chema, insista, iar eu reveneam la el; îmi cerea să mă reîntorc, să-l mângâi, să-l cuprind în îmbrăţişare, să mă întind la poalele lui. Culcat pe un pat moale de ace în descompunere, rămâneam treaz, în continuă stare de agitaţie, ca în transă. Îmi doream să plec, dar autoritatea lui mă

soma să rămân. Mă prindea în mrejele sale. Numai foamea care făcea să-mi chiorăie maţele mă smulgea de sub dominaţia lui.

Nu mi-am dat seama ce influenţă avea asupra mea până

când un incident nu m-a lămurit.

Pe când mă îndreptam spre umbra copacului, un fulger roşcat mi-a trecut printre picioare: un pui de veveriţă, excitat de ziua strălucitoare, a zbughit-o spre scorbură. Atras de micuţul animal, m-am luat după el – în mod bizar, nu am văzut niciodată vreo veveriţă fără să mă iau după ea, ca şi cum partea arhaică din mine şi-ar fi regăsit reflexele. S-a suit pe trunchi agăţându-se cu ghearele, deloc intimidată de măreţia copacului, urcându-se pe scoarţa acestuia, rapidă, agilă, suind în zigzag, mişcându-şi întruna coada stufoasă. Imediat m-am apucat să mă caţăr şi eu după ea.

Dar, vai, copacul nu m-a lăsat s-o fac. Scoarţa mi se împotrivea, lipicioasă ici, vâscoasă colo, sfărâmicioasă, aspră, cu forme neregulate, friabilă. Aveam impresia că ramurile se retrăgeau într-adins, îndepărtându-se de picioarele mele, de

neatins, deloc la îndemână. Zărind veveriţa care sărea, veselă, pe deasupra mea, mi-am continuat totuşi ascensiunea.

Profitând de o cracă mai groasă, am pus piciorul pe un cocoloş

şi-am înţeles prea târziu ce greşeală făcusem: un cuib de viespi! Roiul a ţâşnit, negricios, asemenea unui vârtej, furios, năpustindu-se asupra mea. Cu mâna rămasă liberă încercam să

alung insectele, însă roiul nu-mi dădea pace, combatanţii mi-au luat cu asalt faţa, pieptul, picioarele, câteva năvălindu-mi în păr. Înţepau, bâzâiau, mă hăituiau, pişcăturile veneau una după

alta, ameninţând să mă facă să-mi pierd echilibrul.

Înspăimântat, am dat să cobor cât mai repede, zgâriindu-mă, jupuindu-mi pielea, rănindu-mi degetele, răsucindu-mi gleznele; am sărit pe pământ, rămânând lat, cu braţele încrucişate. În acel moment, un schelălăit ascuţit m-a împietrit, şi un fel de săgeată stacojie a căzut din albastrul cerului: veveriţa s-a prăbuşit lângă mine, pe covorul de ace, gemând, ţeapănă, sfărâmată, cu privirea moartă.

M-am năpustit spre râu. M-am aruncat în apă pentru a face să se înece viespile care, turbate, mi se agitau în păr. A trebuit să mă scufund timp îndelungat pentru ca prizonierii să fie imobilizaţi… Scăpat de ele, cu capul umflat de la înţepături, m-am dus la cascadă pentru a-mi potoli arsurile în apa îngheţată. Odată întremat, am alergat într-un suflet până la un câmp cu pătlagină, am adunat frunzele de forma urechii de iepure, le-am frecat între palme şi mi le-am lipit de pielea capului; deşi ameţit, am simţit o alinare instantanee. Apoi am căutat nişte goneşte-dracii5, acele flori galbene care se hrănesc cu soare şi se răstesc la orice urmă de umbră. Am mers de-a lungul unui pârâu până am ajuns în mijlocul unei pajişti deschise, umplând o desagă întreagă, după care m-am întors în grotă. Am separat petalele de tulpini: din primele am făcut o infuzie, iar pe celelalte le-am pus la macerat şi m-am uns cu preparatul roşiatic.

În ziua aia, m-am bucurat că Noura nu era prin preajmă; faţa tumefiată, umflată în urma zecilor de înţepături, ar fi înspăimântat-o, iar recentul tratament pe care mi-l

administrasem – rădăcini tăiate de praz cu care îmi frecasem locurile care îmi provocau mâncărime – mă făcuse să put…

Pinul îşi arătase adevărata faţă: aceea a unui tiran. Nu atrăgea decât pentru a subjuga, nu primea pe nimeni, detesta să

se joace cu el cineva, cu atât mai mult să fie folosit. Nu doar că îndepărtase toţi ceilalţi arbori de acelaşi fel din jur, creând un luminiş în mijlocul căruia trona, dar m-a respins şi pe mine, şi a scăpat şi de veveriţă. Dacă un copac plin de generozitate adăposteşte albinele cu a lor miere, acest copac războinic nu găzduia decât viespi, aşa cum un despot întreţine soldaţi.

A doua zi, Noura a râs pe săturate de păţania mea, amuzându-se de felul cum arătam – „Un porc cu coamă!“ –, ocupându-se de părul meu – cu siguranţă, pasiunea ei –, sub pretextul că trebuiau scoase acele din piele.

— Rece-cald, rece-cald: ăsta-i procedeul.

Ea, care, spre disperarea lui Tibor, încurca plantele şi virtuţile acestora, reţinuse metoda: să încălzeşti pielea pentru a destinde locul, extrăgând corpul străin, după care să o răcoreşti pentru a o face să se vindece. Noura a fiert apă, a turnat-o întrun burduf, mi-a lipit plosca fierbinte de cap, mi-a râcâit apoi pielea cu ajutorul unui stilet din os, după care m-a trimis să mă

clătesc la cascadă. Şi-a ţinut-o tot aşa, de şase ori. La final, parc-aş fi fost beat.

— Gata! a conchis ea, mândră, aranjându-mi părul.

De la tatăl ei, Noura moştenise pasiunea de a îngriji, nu şi cunoştinţele necesare. Pe arcă, în timpul potopului, era tot timpul grijulie, folositoare, miloasă, plină de compasiune; faţă

de mine, a dus altruismul şi mai departe, veghindu-mă preţ de mai multe generaţii întregi; după acest atac neprevăzut al viespilor, i-a făcut o plăcere nebună să mă dădăcească. Ciudata Noura, plină de contradicţii, leneşă când venea vorba să

înveţe, neobosită de îndată ce era necesar să aplice, într-o zi nepăsătoare, în alta ponderată, extrem de inteligentă, după care complet superficială.

Am lăsat baltă pinul imens şi m-am aplecat asupra pietrelor, dorindu-mi să obţin nişte amulete. La acea vreme, oamenii purtau coliere spre a fi protejaţi, talismane cu proprietăţi ocrotitoare, locuite de Spirite benefice, cadouri de la părinţi, prieteni, vrăjitori. Le primeau cu încântare, încrezându-se mai mult în donator decât în dar. Însă Tibor mă făcuse să trec dincolo de această nerozie: „Eşti sensibil, trebuie să devii şi conştient.“ Graţie reveriei, experienţei şi meditaţiei, m-a făcut să învăţ cum să sesizez energia pietrelor. Când strângeam în pumn o rocă, îi percepeam radiaţia, acel ceva care se transmitea de la mineral la mine, dar mai ales îi simţeam vibraţia cum îmi parcurgea muşchii, membrele, organele, ajungând până la locul asupra căruia forţa acesteia avea să

acţioneze, să repare şi să vindece.

După zile-ntregi petrecute în patru labe, scormonind, m-am oprit la turmalină şi cuarţ. Încântat, le-am sculptat în formă de perle şi le-am înşirat pe aţă: turmalina neagră, pacificatoare, avea să-mi domolească nerăbdarea de a fi din nou cu Noura, pe când cuarţul trandafiriu avea să-mi întreţină flacăra pasiunii.