— Eşti frumos ca o fată!
— Aş fi preferat să fiu frumos ca un bărbat, am mormăit.
— Prostuţule! a zis ea veselă, ciupindu-mă de obraji.
Noura, sprintenă precum vântul, mai schimbătoare decât cerul, atrăgea pe urmele ei toate anotimpurile, dar nu se oprea la nici unul.
Într-o seară, o nouă discuţie mi-a dat posibilitatea să înţeleg mai bine ce o neliniştea.
Ne delectam cu o supă de urzici, aşezaţi pe o stâncă arătând ca o bancă naturală. Noaptea încă nu se hotărâse să vină, nici ziua să plece, iar noi profitam de acel moment tulbure în care culorile se estompează, şi formele odată cu ele, când aburii ies
din pământ. În jurul nostru, pădurea aţipise ca un stup părăsit.
— Mă gândesc la Mina, a îngăimat ea încetişor.
Declaraţia m-a luat prin surprindere. Pe lângă faptul că abia de mă mai gândeam la prima mea nevastă, cu care mă
însurasem din obligaţie, alături de care m-am afundat în plictis şi tristeţe, nu-mi închipuisem că Noura îşi făcea câtuşi de puţin griji despre asta.
— Săraca Mina… am oftat eu, stingherit. Mi-e milă de ea.
— Pentru că e moartă?
— Pentru că nu a fost fericită.
S-a îndreptat şi m-a anunţat:
— Ba da, a fost, în mai multe rânduri.
— Mina?
— De fiecare dată când rămânea însărcinată şi aducea pe lume un copil.
— Nici unul nu a trecut de un an.
— Şi ce dacă! A putut să se bucure nouă luni şi un an. După
furtună apare soarele, şi invers. O invidiez…
— Tu o invidiezi pe Mina? Mina cea molatică? Mina cea lipsită de farmec? Biata Mina cea mută ca un peşte? Glumeşti, Noura! Glumeşti pe seama ei. Îi eşti superioară în toate.
Splendidă, veselă, inteligentă, curioasă…
— Plus stearpă…
Am încremenit. M-a măsurat din cap până-n picioare. Am înţeles în sfârşit ce o rodea. Mi s-a adresat mustrător, aprinsă:
— De ce Mina nu putea păstra copiii? Fie îi mureau în pântece, fie curând după naştere. Trei sarcini pierdute şi patru sugari morţi.
— Cinci, am corectat-o din reflex, aducându-mi aminte de ultima sarcină care avea să coste viaţa mamei şi a bebeluşului.
— Trei sarcini pierdute şi cinci sugari morţi! De ce? Spune-mi tu, Noam! De ce?
— Zeii nu o iubeau pe Mina! Şi ea, şi tatăl tău o tot repetau: Zeii şi Spiritele nu voiau nici ca ea să trăiască, nici să se înmulţească.
— Dar dacă tu erai obstacolul? Tu, care nu poţi zămisli prunci decât cu greu? Poate că cele trei sarcini pierdute şi cei cinci sugari morţi ţi se datorau…
— Am presupus şi eu deseori asta. Şi cel mai profund atunci când am înmormântat-o pe Mina. Dar Tibor susţinea contrariul, iar la puţin timp am… am obţinut dovada că avea dreptate.
Noura s-a făcut albă ca varul.
— Fiul tău Ham?
M-am înnegurat şi eu. Ham ţinea de domeniul
intangibilului, un sanctuar în care nu permiteam nimănui să
pătrundă. Oare să îşi fi dat seama? S-a apropiat, m-a cuprins în braţe, m-a mângâiat, frecându-şi nasul de al meu.
— Nu mi-ai povestit niciodată ce s-a întâmplat.
Am scuturat din cap, împotrivindu-mă. Noura a insistat cu blândeţe:
— Cine era ea?
Am dat să ies din îmbrăţişare, prevăzând că pisiceala, căldura, compasiunea ei mă vor face până la urmă să mă
destăinui.
