2. Biblia înseamnă „cărţile“ în greacă. Deşi termenul „Biblie“ a ajuns să

desemneze o singură carte în universul evreiesc sau creştin, este vorba despre mai multe cărţi reunite, aşadar despre o bibliotecă. Diverşi autori au redactat diferitele texte, uneori mai mulţi scriitori acelaşi text, ceea ce compune cu totul un ansamblu variat, în mai multe straturi, prea puţin omogen, uneori contradictoriu. Istoria lumii şi scurgerea timpului i-au dat Bibliei o importanţă imensă, înzestrând-o cu caracter sacru, de neatins, ajungându-se, în epocile intoleranţei, până la a o transforma în Cartea Cărţilor, în detrimentul tuturor celelalte, Cartea singulară, care trebuia recopiată de mână, şi mai apoi tipărită, când Gutenberg avea să inventeze tiparul.

Chiar dacă multe lucruri bune au fost generate de Biblie, drumul său a fost deopotrivă pavat cu o serie de osuare: s-au comis masacre în numele Bibliei, uneori în numele unei lecturi anume. Nu mă pot împiedica să presupun că, dacă, urmând etimologia, i s-ar fi spus Culegerea, s-ar fi înţeles mai bine că desemnează mai multe texte adunate laolaltă, şi nu o scriere de netăgăduit dictată de Dumnezeu.

3. Saponaria, plantă vindecătoare care creşte în apropierea pâraielor. Va fi numită „iarbă-de-săpun“ sau „săpunăriţă“ odată cu inventarea săpunului. Dacă

tulpinile şi frunzele de un verde pal nu sunt de nici un folos, rizomii lungi şi roşiatici, ca şi floricelele trandafirii au proprietatea de a face spumă, de a spăla şi a dezinfecta. Puse la uscat şi transformate în pudră, permit chiar spălarea mâinilor fără apă. Tibor, tatăl Nourei, mare vindecător care m-a iniţiat în virtuţile plantelor, folosea Saponaria sub formă de infuzie sau decoct ca tratament pentru vindecarea bolilor de piele.

4. Aceşti bărbaţi erau afgani care veneau din Asia Centrală, din Mehrgarh până

în Pakistan, de la mai mult de o mie cinci sute de kilometri, sau din Sar-i Sang, din provincia Badakhshan din Afganistan. Când Noura spusese „munţii care se cutremură“, se referise fără îndoială la cutremurele care zgâlţâie frecvent acele zone. Caravanele cărau lapis-lazuli, piatra albastră de peste mare, presărată cu stropi aurii, care a fost atât de râvnită de-a lungul acelui mileniu.

5. I se mai spune şi pojarniţă pentru calităţile sale exorcizante: goneşte-dracii alunga spiritele rele care împiedicau omul să trăiască, fie noaptea – insomnie, fie ziua – melancolie. Însă Tibor mai remarcase că goneşte-dracii vindeca plăgile cauzate de înţepătură, infecţie sau arsură; mă învăţase să o folosesc pentru proprietăţile sale cicatrizante, antiinflamatorii şi antiseptice.

6. Numele actual al „ochiului de căprioară“ este „beladonă“, ceea ce înseamnă

aproape acelaşi lucru. Într-adevăr, în timpul Renaşterii, italiencele elegante foloseau sucul pentru a atrage toate privirile. Pentru că atropina pe care o conţine dilată

pupilele şi face ochii negri, profunzi – ochi de căprioară, aceia pe care îi avem toţi în momentul orgasmului –, acestea îşi puneau câteva picături de infuzie sub

pleoape, sau o compresă, devenind astfel irezistibile „femei frumoase“, „ belle donne“ în italiană. De altfel, beladona nu doar că le făcea frumoase, dar şi dezinhibate, prin efectul său psihotrop. Din nefericire, luată în cantitate mare, le aducea la nebunie, dacă nu chiar la moarte. În toate timpurile, cochetele au flirtat cu moartea.

7. Care conţin opiu şi, respectiv, canabis.

3

La ieşirea din han, m-a izbit soarele, iar căldura m-a copleşit. Noura avusese dreptate să dispară! Cum să i-o fi reproşat? Pe când ea m-aştepta, eu mă drogam, mânjit, pe altă

lume, ratând întâlnirea cu ea. Plăteam preţul corect pentru ticăloşia mea.

Secătuit, corpul îmi plutea. În jur, natura, nepăsătoare, continua să prospere, apele îşi urmau curgerea făcând cu ochiul spre azur, păsările îşi ciripeau bucuria, caii sălbatici cutreierau povârnişul cu luminişuri dese.

M-am prăbuşit la umbra unui stejar imens din apropierea hanului.

Cu un huruit în tâmple, cu nasul iritat, abia de mă

încumetam să îmi imaginez ce se întâmplase… Fie Noura stătuse morocănoasă timp de trei zile, după care, turbată, îşi făcuse bagajele. Fie, chiar în prima dimineaţă, urcase la grotă

şi mă găsise pe promontoriu, halucinând, incoerent, moale, plin de dejecţii. Care dintre variante mă îngrijora mai tare? În orice caz, o pierdusem. Eram zguduit de hohote, puternice, răvăşitoare, de lacrimi venind de departe, din străfundurile fiinţei, din copilărie, spasmele unui băieţel care, dându-şi seama de neputinţă, înceta să se mai creadă un erou. Şocul lucidităţii.

După ce mi-am plâns de milă, m-am gândit la câtă supărare trebuia să-i fi adus Nourei. O dezamăgisem! Gândul mă sfâşia.

Dincolo de ruşine, mâhnirea Nourei mă nimicea. M-a cuprins ameţeala, înăbuşitoare, şi în minte mi-a încolţit soluţia: trebuia să găsesc o cale de a-mi pune capăt zilelor.

— Aşteaptă!

Am tresărit. Auzisem bine? Am încercat să-mi domolesc suflul şi am cercetat împrejurimile. Percepeam un murmur, articulat, care nu era nici foşnetul frunzelor, nici fâşâitul ierbii, nici ciripit de păsărele, un murmur care părea omenesc.

— Aşteaptă!

De data asta nu mai încăpea îndoială. Am ridicat fruntea.

Două persoane, pe jumătate camuflate de frunziş, se ascundeau ghemuite printre ramuri. De îndată ce şi-au dat seama că le zărisem, şi-au aţintit ochii asupra mea. Ne-am uitat unii la alţii timp îndelungat. Deşi nu ne cunoşteam, împărtăşeam aceeaşi uimire: ce căutam acolo, ele sus, şi eu la poalele copacului?

Îmbrăcate într-o pânză cafenie, femeia şi fetiţa au rămas nemişcate, în defensivă, cu răsuflarea tăiată, agăţate de trunchi. Prima, greoaie, fără gât, cu braţe şi picioare groase, avea o faţă lată, plină de cuperoză, cu orbite depărtate, cu pomeţi proeminenţi. Copila, delicată, cu părul roşcat, era făcută din alt aluat. Părea să aibă aproape zece ani.

— Coborâţi. Nu vă fac nimic.

Femeia m-a măsurat, neîncrezătoare, ca şi cum aş fi spus exact contrariul. A rămas nemişcată.

— Mami, pipi… a murmurat fetiţa.

— Aşteaptă!

I-am întins mâna, în semn de pace.

— Nu vă temeţi.

Copila se tot foia. Maică-sa i-a strigat:

— Mai târziu, am spus!

— Pipi…

— Vrei să te plesnesc?

Ameninţarea i-a potolit fetei vezica. Ne examinam din nou reciproc, foarte surprinşi, neriscând nici unul nici cea mai timidă iniţiativă. Situaţia friza absurdul.

M-am ridicat, m-am dat câţiva paşi în spate pentru a le lăsa câmp liber şi-am încercat să aduc pe calea normalităţii această

întâlnire, iniţiind un dialog banal:

— Sunteţi de pe-aici?

Femeia, indignată, nu a scos niciun cuvânt, însă copila a încuviinţat. Am continuat:

— O caut pe Noura.

— Noura? a ripostat ursuza.

— Ţinea hanul ăsta.

Femeia şi-a întins bărbia înainte, surprinsă. În acel moment mi s-a părut c-o recunosc pe servitoarea pe care o zărisem pe când o pândeam pe Noura: acelaşi volum greu de cărnuri, aceeaşi indiferenţă, acelaşi ten brun închis.

— Munceşti la ea.

Şi-a scuturat bărbia, scandalizată.