A pornit pe cărarea ce ducea în vale şi, făcându-mi cu mâna, mi-a aruncat:
— Te aştept la răsăritul soarelui, iubirea mea.
M-a năpădit un sentiment de eliberare. De-a lungul lunilor în care Noura venea cu regularitate să mă viziteze în grotă, fusesem pus la încercare: cântărea dacă meritam să vin la han să trăiesc alături de ea, mă judeca, oscila, amâna. În sfârşit obţinusem victoria!
Plin de neastâmpăr, fericit, am simţit atâta energie clocotindu-mi în vine că, pentru a găsi o ieşire, am înotat, am alergat, am dansat până n-am mai putut să suflu. Degeaba, nici un exerciţiu fizic nu avea darul de a mă slei de puteri! Forţele vitale exultau în picioare, braţe, gât, tâmple. Nu mă mai puteam stăpâni.
Atunci mi-a venit o idee: ochii de căprioară! De vreme ce aveam să părăsesc acest paradis natural, trebuia să sărbătoresc plecarea printr-o acţiune specială: ochii de căprioară!
Încă de la începutul şederii mele, sesizasem lujerii lungi ajungându-mi până la înălţimea capului. Toată lumea evita aceste boabe tenebroase, violacee, bântuite de un demon otrăvitor. Dacă le ronţăiau, oamenii aveau parte de o moarte violentă; rozătoarele, deşi se-mbolnăveau, scăpau; numai melcii şi păsările le suportau, însă fuseseră copii care muriseră
mâncând melci sau păsări care le înghiţiseră. Acestei plante i se spune „ochi de căprioară“ din două motive: fructul negru, rotund, lucios, seamănă cu un ochi de căprioară; înghiţirea acestuia dilata pupilele, umbrea fundul ochilor, astfel încât aceştia deveneau de o singură culoare, strălucitori, seducători, ca ai unei căprioare6.
Mai priceput decât contemporanii săi, Tibor m-a iniţiat în tainele acestor boabe. Înghiţirea lor ducea la intoxicare, provocând greaţă, vomă, creşterea ritmului cardiac, dificultăţi de respiraţie, convulsii, dar boabele se dovedeau un drog magic dacă erau puse pe mucoase. „Pe buze, pe cur, pe vulvă“, mi-o repeta Tibor, care colecţiona facilitatori care să facă mai rapidă comunicarea cu Spiritele, în mod special macul şi cânepa7, de care devenise dependent şi a căror folosire mi-a
interzis-o. În compania lui, sub o salcie de pe malul Lacului, aveam totuşi dreptul la ochii de căprioară. Ne-am pus pulpă de fruct pe buze şi am fost cuprinşi de plăcute halucinaţii: diverse elemente din natură dansau, cântau, ne şopteau secretele…
Îmi doream ca, pentru o ultima oară, să mă contopesc cu această privelişte pe care aveam să o părăsesc.
Având zece fructe culese cu grijă, m-am aşezat în genunchi în mijlocul unui promontoriu stâncos, care domina valea înverzită, descoperind privirii munţii din împrejurimi şi oferind o vastă întindere azurie: locul perfect pentru a întâmpina viziunile.
Am strivit o boabă, am apucat pulpa cu buzele şi-am aşteptat.
Să fi fost prea grăbit? Mi se părea că efectul întârzie. Că nu o să mai apară.
Am repetat operaţiunea cu o a doua boabă, cu care mi-am frecat buza de sus. Nici după asta, deşi spionam ce se petrecea în interior sau la exterior, nu s-a întâmplat nimic.
Descumpănit, am examinat cu atenţie bobiţele cărnoase pe care le culesesem. Să mă fi înşelat? Să le fi confundat cu afinele? Am spart una între dinţi. Substanţa asemănătoare vinului, dulce, care, împroşcându-mi gura, nu părea a fi afină, m-a liniştit; am înghiţit-o din reflex.
Tot nimic.
Mi-a trecut prin minte o ipoteză: oare nemurirea să mă fi schimbat? Cu siguranţă, aveam nevoie de o doză serioasă.
Oricum n-am să crăp… Fără să mă gândesc, am înghiţit un pumn întreg. Nici o reacţie. Facilitatorii lui Tibor nu-şi mai făceau efectul…
După câteva clipe, m-a secerat un spasm. Nişte crampe mi-au sfâşiat stomacul. Am încercat să vomit. Prea târziu! Ochii de căprioară mă înhăţaseră.
M-am întors pe spate, inima-mi bătea de să-mi sară din
piept, pielea mi se usca, abia de mai puteam să respir, nu mai izbuteam să înghit… şi halucinaţiile au pornit.
Urmarea nu am să o povestesc, pentru că memoria păstrează
puţine urme şi cele câteva frânturi fie îmi fac silă, fie mă
înspăimântă.
Trei zile a durat starea aceea. Trei zile în care nu m-am putut smulge de pe promontoriu, mai întâi paralizat, apoi în stare de prostraţie. Trei zile în care au alternat angoasa şi crizele de râs, frica şi bravura, furia şi luxura. Trei zile în care m-am dovedit de necontrolat în orice ipoteză.
În adâncul fiinţei mele, neputincioase, o instanţă lucidă
număra răsăriturile, apusurile, nopţile, reamintindu-mi că
Noura mă aştepta. Dar, corpul meu, pe stâncă, acolo, cântărea mai ceva decât bronzul, nu eram în stare să ridic un picior, un deget sau o pleoapă.
La finalul celei de-a treia zile am reuşit să mă ridic în capul oaselor, cu membrele pline de vomă şi de excremente. Încă un pui de somn se impunea totuşi.
În zori, eram în picioare.
M-am spălat la cascadă. Ruşinea care se adăuga epuizării îmi făcea gesturile stângace. Am reuşit să mă aranjez totuşi şi-am şters-o în direcţia văii.
Am zărit acoperişul de paie. Văzând hanul, mi-a revenit bucuria şi, asemenea unui val care spală pietrele, mi-a măturat gândurile lugubre.
— Noura!
M-am apropiat de construcţia din lemn.
— Noura! Am sosit!
Grăbit s-o îmbrăţişez, am deschis uşa şi m-am năpustit înăuntru.
— Noura!
Camera era goală.
M-au năpădit cele mai rele presimţiri. M-am repezit prin unghere, cotloane, după draperii, după paravanele de stuf. Nici vorbă de rochii, pantofi, bijuterii. Nici de parfumuri, nici de unguente. Nici de cufere. Nici o urmă.
Noura plecase.
