M-am ridicat, m-am dat câţiva paşi în spate pentru a le lăsa câmp liber şi-am încercat să aduc pe calea normalităţii această
întâlnire, iniţiind un dialog banal:
— Sunteţi de pe-aici?
Femeia, indignată, nu a scos niciun cuvânt, însă copila a încuviinţat. Am continuat:
— O caut pe Noura.
— Noura? a ripostat ursuza.
— Ţinea hanul ăsta.
Femeia şi-a întins bărbia înainte, surprinsă. În acel moment mi s-a părut c-o recunosc pe servitoarea pe care o zărisem pe când o pândeam pe Noura: acelaşi volum greu de cărnuri, aceeaşi indiferenţă, acelaşi ten brun închis.
— Munceşti la ea.
Şi-a scuturat bărbia, scandalizată.
— Muncesc pentru Resli. Resli ţine hanul ăsta.
Am dedus că Noura folosea acest pseudonim. Prefăcându-mă că mi-am dat seama de greşeală, m-am lovit peste frunte.
— Desigur! De ce-oi fi spus Noura? Resli!
— Eu prefer Noura, a murmurat fetiţa.
— Nu-mi pasă! a trântit maică-sa, punându-i mâna la gură.
Timpul se scurgea. Femeia mă privea cu o indignare bănuitoare, neştiind ce avea să urmeze, ca o găină care, după
ce s-a umflat în pene ca să se dea importantă, aşteaptă ca acestea să se lase la loc. Dialogul avansa cu viteza melcului.
— Resli e aici? am reluat.
— Resli a plecat! a spus copila izbucnind în plâns. A fost luată de nişte oameni. Oameni răi.
M-au cuprins emoţiile, şi un gând s-a ivit, lăsându-le-n urmă
pe celelalte: Noura nu mă părăsise niciodată; alţi bărbaţi se făceau vinovaţi de absenţa ei, nu eu! Speranţa renăştea.
— Taci din gură! a explodat maică-sa. Nu mai spune asta oricui!
Fetiţa m-a privit cu atenţie şi-a dat din cap:
— El nu e oricine, a răspuns aplecându-se spre mine. Tu eşti… Noam?
Cuvintele m-au dat peste cap. În spatele acestei voci firave, o auzeam vorbindu-mi pe Noura, tandră şi grijulie.
— Noam, am aprobat tremurând. Cine ţi-a spus numele meu?
— Pipi!
De data aceasta, am deschis braţele pentru ca ea să poată
sări. Înainte ca maică-sa să poată să reacţioneze, copila s-a aruncat în gol. Când am prins-o în braţe, a râs de plăcere.
Împietrită, înţepenită printre crăci, maică-sa s-a sufocat de furie:
— Nu ţi-am dat voie să…
Am lăsat-o jos din braţe; veselă, alergând cu picioruşele-i subţiri, a dispărut în desişul pădurii. M-am întors către maică-sa:
— Vrei să te ajut?
— Nu e nevoie, a bodogănit.
Acreala ei m-a mulţumit: văzând masa de grăsime care încerca să coboare din frunziş, agăţându-se neîndemânatic de scoarţă, mă gândeam că, dacă s-ar fi aruncat la fel ca fiică-sa, m-ar fi strivit.
Fetiţa se întorcea, încet, visătoare, şi, culegând o campanulă
albastră, şi-a dus-o la buze, contemplându-mă bătând din gene.
— E numele pe care îl striga acum trei zile, când bărbaţii au luat-o cu ei. Ţipa: „Noam, Noam, Noam!“ Se uita în jur, crezând că eşti prin preajmă şi că vei veni să o salvezi.
M-am cutremurat.
— Cine sunt bărbaţii ăştia?
