Admiram acest tip de comerţ prin etalare de produse.

Metoda găsise mijlocul prin care să fie depăşită neîncrederea reciprocă. Într-un sat toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, oamenii au încredere unii în alţii, putându-se face promisiuni, îndatorări şi rambursări eşalonate. În afară, nimic asemănător, pentru că frica de străin şi bariera lingvistică fac raporturile mai complicate. Printr-o sclipire de geniu, vânzarea tăcută

crease un spaţiu neutru, la marginea unui teritoriu anume, unde o tranzacţie, devenită deja ritual, se desfăşura cu onestitate11.

După luni de zile, aveam să ajung la capătul cărării, la jumătatea versantului unui munte lipsit de vegetaţie, la marginea unei grote întunecoase, de unde au apărut nişte copii în pielea goală şi rahitici, cu coapsele rareori mai groase decât gambele şi cu pepite de aramă între dinţi.

După ultimele serpentine, în mijlocul unui peisaj dezolant, cărarea nu mă purtase decât până la nişte mine unde nişte

amărâţi vindeau negustorilor ceea ce scoteau din adâncuri. De ceva timp îmi spuneam că nu se putea ca Noura, sublima şi autoritara Noura, să fi trecut pe-acolo fără ca nimeni să nu o fi observat; în plus, nici nu înţelegeam limba care se vorbea prin acele locuri.

Ajunsesem la capătul cărării, dar nu şi la capătul lumii.

Cocoţat în vârful muntelui, am putut constata că un pustiu stâncos se întindea şi dincolo de munte, deşi, evident, nici o fiinţă umană nu ar fi putut locui acolo.

Înapoi!

Am studiat modul în care mă puteam întoarce evitând locurile prin care venisem, şi-am reuşit. Un drum care mergea de-a lungul altui râu mi-a scos în cale alte sate, cu locuitori diferiţi. M-a cuprins un soi de euforie: dacă nu rămânea mai nimic în urma mea, aveam oricând atâtea lucruri înainte.

Noura, unde eşti?

Mersul pe jos mă îndemna la reflecţie. În timp ce acest mod de deplasare îmi obliga creierul să se dedice esenţialului, oboseala mi-a îndreptat atenţia asupra gândurilor profunde, lăsând să iasă la iveală vechi slăbiciuni. Graţie acestei extraordinare expediţii, mi le-am putut pune în ordine şi ierarhiza. Întreaga mea viaţa a fost ghidată de emoţii. Emoţia pe care mi-o provoca natura, emoţia pe care mi-o stârnea Noura, emoţia dată de cel care mă însoţea. Da, o mărturisesc deschis: Roko ocupa un loc important în inima mea. Pentru a doua oară în viaţă, am cunoscut prietenia, acest perfect acord al voinţelor şi al caracterelor. Prietenul meu de odinioară, unchiul Barak, mă iniţiase în tainele acestui sentiment; prietenul de-acum, Roko, m-a făcut s-o desăvârşesc. Ne bucuram de-o dragoste reciprocă: eu îi insuflam energia mea, pe când el mi-o sporea; odihna mea îl făcea şi pe el să se destindă, siestele lui mă făceau să cad într-un somn adânc; dacă unul dintre noi stătea flămând întreaga zi, şi celălalt făcea la fel; primul care găsea ceva de mâncare împărţea cu celălalt; de cum privirile ni se întâlneau, pe dată ne cuprindea o stare de

bine de netăgăduit, irezistibilă; ca printr-o minune de neexplicat, răspândeam în jur fericire numai respirând unul lângă altul. Împreună, adormeam la adăpostul trunchiurilor copacilor, prin hăţişuri, în grote, printre stânci. Nu ne făceam griji nici de frig, nici de ploaie, nici de vânt, ci doar de urşi şi de lupi. Îl apăram pe Roko în timpul zilei, înarmat cu un ciomag, iar el mă veghea noaptea, rămânând în alertă. De câte ori nu l-am auzit urlând în plină noapte? Nimic mai înfricoşător decât urletul unui câine în întuneric! Imediat mă

trezeam, mă repezeam la focul pe care-l aprinsesem de cu seară, îl aţâţam, luam din jăratic o cracă aprinsă, pe care o învârteam de jur-împrejur. Roko amuţea, cerceta, ciulind urechile şi adulmecând îndepărtarea prădătorului, după care se liniştea, scâncind; în caz contrar, lătra sălbatic, iar eu îmi continuam acţiunea de intimidare. Formam un cuplu formidabil.

Într-o dimineaţă, inima a început să-mi bată cu putere: toate simţurile îmi aminteau de acele locuri. Ochii mi-au spus că

lanţul muntos din depărtare îmi era familiar, urechea mi-a confirmat-o prin ciripitul de păsărilor, pielea prin densitatea umezelii din aer, nasul prin parfumul brazilor.

Hotărât şi în mare viteză am mers de-a lungul râului care şi el îşi grăbise cursul.

Dintr-odată m-am trezit în faţa hanului. Acolo de unde îmi începusem călătoria. M-a învăluit duioşia. Încă nu o adusesem înapoi pe Noura, dar mi-am amintit de ea, a cărei prezenţă

impregnase acele locuri, unde descopeream câte ceva din ea.

Tulburat, m-am aşezat pe o piatră, nu departe de poieniţa în care se găsea construcţia din lemn.

A răsunat un strigăt:

— Uhuhuu!

Servitoarea corpolentă, cea pe care o descoperisem împreună cu fiică-sa printre ramurile stejarului, mă zărise pe când mergea printre ierburi, cu un coş în mână. Mi-a făcut cu

mâna, iar eu i-am răspuns. Bucuroasă, s-a întors la han şi a strigat emoţionată:

— Noura! Vino să vezi! Repede!

*

Din pragul uşii mă privea o fată surâzătoare; aproape că am dat peste ea intrând în grabă. M-am uitat prin încăperea întunecoasă şi-am văzut saltelele din paie pe care dormitau cărăuşii.

— Noura?

— Aici sunt.

M-am întors şi m-am ciocnit din nou de fata roşcată, care şi-a ridicat fruntea repetându-mi:

— Aici sunt.

Am rămas cu gura căscată. Mi-a explicat:

— După plecarea ta, i-am obligat pe toţi să-mi spună Noura, inclusiv pe mama.

Atunci am recunoscut-o pe fetiţa roşcovană cocoţată în copac alături de maică-sa. Cât timp lipsisem, copila crescuse.

Acum, la pubertate, căpătase forme, rotunjimi; din slăbănoagă, devenise zveltă.

— Unde e adevărata Noura? i-am strigat. Cea căreia voi îi spuneţi Resli?

A făcut o figură consternată:

— Nu am mai văzut-o niciodată de-atunci.

Dintr-odată, mintea parcă mi s-a stins, şi trupul mi-a devenit greoi.

Distrus, m-am năpustit afară, neputând să-mi alung dezamăgirea. Încântat să-şi regăsească locurile natale, Roko m-a întâmpinat scheunând. Închis în mine, le blestemam pe cele două femei. După ce de trei ani umblam pe urmele răpitorilor Nourei fără să fac din asta o dramă, cu o hotărâre pe

care nimic nu o putea istovi, iată că ele mă dezechilibrau printr-o bruscă şi nebunească speranţă. Noura! Cu ce drept îşi aroga acest nume? Noura! Şi cum de această mamă obtuză

tolera capriciile mucoasei?

Noura, unde eşti?

Roko a trebuit să dea dovadă de multă răbdare. Agitându-se în jurul buturugii pe care mă aşezasem, a trebuit să-şi sporească zburdălniciile, chemările la joacă, frecându-se de picioarele mele şi lingându-mă pe mâini, împingându-şi labele din faţă în coapsele mele, folosindu-se de toate mijloacele de care era în stare. Când mi-a adus între fălci un chiţcan ca să-l mâncăm, m-a pufnit râsul, şi amărăciunea mi s-a risipit. Nu se schimbase nimic: nu demult străbăteam lumea în căutarea Nourei, aşa că nu trebuia decât să continui s-o fac… Bătându-l afectuos pe spate, i-am mulţumit lui Roko pentru lecţie.

După dispariţia Nourei, mama şi fiica preluaseră hanul, oferind băutură, mâncare şi un loc de dormit. Seara, în faţa unei tocane pe care mi-o pregătiseră, mi-au pus întrebări despre călătorie. Cum nu aveam chef nici să mă confesez, nici să-mi recunosc eşecul, fie el şi provizoriu, m-am limitat la câteva poveşti.

În orice caz, aşa-zisei Noura i se păreau de prisos vorbele mele; îi era de ajuns să se uite la mine. De multă vreme nu mai simţisem mângâindu-mă o asemenea privire, una care îmi amintea de trupul meu de la douăzeci şi cinci de ani, care îmi amintea că femeile erau fermecate de mine, că muşchii mei bine făcuţi le atrăgeau, că umerii puternici le dădeau siguranţă, că le plăcea să-şi plimbe degetele prin părul meu lung şi negru.

Felul ei de a mă privi mă tulbura cu atât mai mult cu cât în mintea mea căpăta o dublă însemnătate, pe de o parte venind dinspre o adolescentă al cărei corp nubil descoperea atracţia fizică, pe de alta prefigurat de un model, Noura, idealul spre care puştoaica năzuia. Dorinţa ei lua amploare prin cea a iubitei mele, din amintire, ceea ce, inevitabil, trezea şi dorinţa mea. Pe lângă faptul că mă captiva, ardoarea în spatele căreia

vedeam scânteind spiritul Nourei începuse să mi-o facă

irezistibilă.

— Am nişte cadouri pentru voi.