Cele două au tresărit, s-au privit una pe alta, neîndrăznind să

se încreadă în cuvintele mele. Nu primeau niciodată daruri.

Am scos din desagă două pumnale din bronz pe care le luasem la schimb, pe drum.

— Luaţi-le. Două femei singure nu se pot lipsi de apărare.

Tăindu-le elanul mulţumirilor care nu mai conteneau, i-am întins apoi domnişoarei clamele din piele ale Nourei.

— Foloseşte-le ca să înveţi să îţi aranjezi părul la fel de frumos ca Noura.

Emoţia a făcut ca vocea să-mi tremure: aveam impresia că

vorbeam de o moartă. Uluită, fata învârtea între degete preţioasele accesorii. După ce le-a privit admirativ, maică-sa s-a uitat către desagă.

— Şi eu?

În faţa unei astfel de simplităţi copilăreşti, am scos o piatră

din buzunar şi i-am pus-o în palmă.

— Piatra asta magică te va proteja de pericole. Dacă o vei încălzi în mâini în fiecare zi, vei fi ferită de orice necaz.

A încuviinţat, exaltată, cu ochii holbaţi, convinsă că deţinea comoara supremă.

Am dormit prost în noaptea aceea. Refugiat în colţul cel mai izolat, pe un balot de paie, cu Roko lipit de şold, făceam eforturi să nu mă mai gândesc la fată, dar, cu cât mă străduiam mai tare, cu atât gândul îmi zbura tot la ea. Ce neplăcut! Să

redevii bărbat… un bărbat în faţa unei femei… un bărbat devorat de senzualitate, tânjind după voluptate. Această

redeşteptare mă tulbura şi mă smulgea din cele ce plănuisem.

Pe când încercam să mă calmez, am sfărâmat pieptenele din baga pe care mi-l dăduse Noura.

În ciuda a ceea ce le anunţasem pe cele două, în zori mi-am făcut bagajele fără a spune nimănui. Nu plecam, fugeam.

Am ales una dintre cărări şi, regăsindu-mi ritmul, cu Roko în faţa mea, am reluat explorarea lumii.

Unde eşti, Noura?

*

— Fluviile caută marea. Şi tu?

În mijlocul unui adăpost luminat de lampioane, un bătrân mă privea atent, aşteptându-mi răspunsul. Ne mai întâlniserăm în numeroase ocazii de-a lungul acestor ani – călăuzea convoaiele negustorilor de cositor, material indispensabil oricărui turnător în bronz; în acea seară am împărţit proviziile la cină.

— Caut o femeie.

— Sunt o grămadă.

— Eu caut una anume, i-am spus.

S-a dat înapoi, şi-a pus vin din burduf, l-a plimbat prin gură, a gâlgâit, a înghiţit şi-a plescăit din limbă.

— Nu-i normal!

Acestea au fost ultimele noastre vorbe. Când ne-am reîntâlnit, şi-a întors privirea.

Felul meu de-a fi se îndepărta pe zi ce trecea de comportamentul obişnuit. Aceşti oameni făceau o muncă grea, câştigau anevoie din ce să supravieţuiască, abia reuşind să-şi hrănească familiile, în timp ce eu hoinăream sub cerul liber, în voie, însoţit de-un câine.

Nu mă opream într-un sat fără a-l scotoci şi făceam apel la mirosul lui Roko, apropiindu-i rochia de nări; pe nesimţite, peregrinările mele evoluaseră. Cu cea mai mică ocazie, părăseam cărările şi o luam la întâmplare prin crânguri, codri, prerii, preferând pădurile neumblate şi dese, luminişurile secrete. Eu eram cel care-şi croia drumul, în loc să îl urmeze.

Îmi plăcea să mă contopesc cu natura vegetală, cu animalele, pietrele, orizontul larg, văzduhul fără sfârşit, lăsând ca vigoarea lor să mă pătrundă, iar curenţii acestora să-mi curgă

prin vine. Marele dormitor comun care era pădurea îmi dăruia nopţi feerice, iar la ivirea zorilor cântecul cocoşului anunţa splendorile ce aveau să vină.

Chiar dacă încă păstram în minte ţelul periplului meu –

eliberarea Nourei –, imensitatea spaţiului şi a timpului, generozitatea naturii care mă înconjura începeau să îl şteargă

puţin câte puţin. Universul mi se oferea, şi eu lui. Păşeam prin autentica realitate a lumii. Exaltarea nu-mi slăbise câtuşi de puţin. Frumuseţea făcea ca oboseala să dispară. Îndemnul de a trăi se ivea de pretutindeni.

De-a lungul acestor peregrinări în care plecam pe nepusă

masă, Roko şi cu mine savuram amândoi aceeaşi bucurie sălbatică, deoarece aveam o aceeaşi mamă: natura. Trebuia să

văd totul, el să adulmece totul. Nu străbăteam ţinuturi identice, el traversa o pădure olfactivă, eu traversam o pădure spectaculoasă – aşadar nu împărtăşeam decât păduri sonore, pentru că, la fel ca el, şi eu aveam un auz ascuţit. În vreme ce eu deveneam pupila care venera universul, Roko îi devenea nas, aducându-i un omagiu perpetuu.

Noura, unde eşti?

Voi străbate lumea-ntreagă pentru a te regăsi.

Dar cât de-ntinsă să fie această lume? Atunci să judecăm lucrurile pornind de la individ. Corpul nostru constituind unitatea de măsură – degete, coate, picioare, paşi –, proiectăm deci distanţe omeneşti. Celălalt mod ar fi s-o măsurăm din ochi. Dacă cercetăm cu atenţie depărtarea, ne izbim de o limită, cea a vizibilului. Dar ce se află dincolo de ceea ce vedem? O fi totuşi ceva? Da, pentru că orizontul se îndepărtează pe măsură ce avansăm: nu-l putem atinge, îl tot împingem. Pasul şi privirea se completează. Picioarele îmi arătaseră că pământul nu se limita la ceea ce puteam cuprinde cu privirea, că deplasarea mea va face ca mâine să prelungesc

peisajul. Invizibilul se reducea la nevăzut-încă.

Noura, unde eşti?

— Roagă-te Zeului muntelui. Orice ai dori, un sfat, sănătate, copii, o femeie, cere sfatul Zeului muntelui.

Ţăranul a punctat cu o greoaie clătinare din cap ceea ce tocmai îmi sugerase. Fraţii, verii, unchii acestuia, în acord cu el, au murmurat în cor:

— Încearcă.

— Închină-te la picioarele lui Zalmoxis.

— Te va ajuta.

Obişnuit cu acest gen de sfaturi, simţeam de câteva zile, străbătând vâlcelele umbrite de păduri de molid, că se întâmpla ceva diferit. Arareori am adunat atâtea povestioare de bun augur, reţete vindecătoare, interpretări ale viselor, intervenţii pe lângă strămoşi, reconcilieri cu Spiritele naturii.