Dar, de îndată ce am găsit cărarea, am ajuns la o răspântie din care se deschideau trei drumuri şi care mi-a spulberat speranţele. În ciuda faptului că am inspectat şanţurile celor trei drumuri, nu am mai găsit nici un obiect: fie răpitorii descoperiseră şiretlicul Nourei, fie nu-i mai rămăsese nimic de aruncat.

Am rumegat câteva zile cele descoperite. Ce să fac? Trebuia să acţionez într-un fel, dar cum?

Câinele a cercetat împrejurimile, a scormonit, a examinat locurile, luându-se după vreunui iepure, şobolan sau chiţcan.

De multe ori îmi aducea trofeul, venind cu vreo mortăciune în fălci. S-o mărturisesc? Mândria sa nevinovată mă smulgea din melancolie, aşa că îl felicitam călduros.

Am profitat de aceste zile şi l-am botezat. Îl strigam:

„Gad!“, însă nu reacţiona. După care încercam cu: „Mith“,

„Dor“, dar el nici nu se clintea, deşi pronunţasem numele tare, cu autoritate. Am lăsat să-mi scape: „Roko.“ A ridicat capul, nedumerit. Am repetat: „Roko“, iar el s-a apropiat, cu capul între umeri, bucuros, supus, scâncind. Oare să îşi fi ales acest nume? Sau aşa îl chema? Nu am idee ce se petrecea în căpăţâna aia docilă a lui… Din acea zi, a răspuns la numele de Roko.

În noaptea cu lună plină, m-am hotărât în sfârşit ce aveam să fac: voi brăzda lumea-n lung şi-n lat până când o voi găsi pe Noura.

Lumea-ntreagă. Voi scotoci fiecare ungher.

Am apucat-o pe drumurile caravanelor.

O cărare înseamnă amintirea pe care pământul o păstrează

despre oameni. Mai degrabă decât a fi străbătută, este croită de cei care o calcă. La scara universului, călătorii şi măgarii acestora nu înseamnă nici un fel de greutate, iar aceştia doar trec pe-acolo; şi totuşi, atingerea culcă iarba, paşii lustruiesc argila, picioarele lor grăbite modelează o adâncitură. Infimul

sfârşeşte prin a-şi săpa pecetea.8

Cărarea e diferită faţă de drum, iar acesta nici nu exista pe atunci. În timp ce cărarea se croieşte în acord cu peisajul, deoarece îi urmează tendinţele naturale, drumul, conceput abstract de geometri, îl agresează sfâşiindu-l. Cărarea îmbrăţişează natura, pe când drumul o răneşte.

În fiecare săptămână întâlneam trei-patru convoaie de cărăuşi cu măgarii lor încărcaţi monstruos. Oamenii, încovoiaţi de poverile purtate, nu se lăsau doborâţi doar de oboseală, ci lăsau fruntea-n pământ şi fiindcă se plictiseau. Nici frumos pieptănaţi, nici cu craniile rase, îmbrăcaţi în hainele lor murdare, nu aveau ochi nici pentru codri, nici pentru bogăţia de flori de la malul râurilor, nici pentru cerul care se întrezărea prin rarişti, cu atât mai puţin pentru marginea vreunei stepe sau pentru dantelăria munţilor. De îndată ce-i zăream, îmi luam înfăţişarea lor, dându-mă drept un vagabond rupt de oboseală. Orice era posibil din partea lor, fie să nu mă bage în seamă, fie să-mi vorbească, să mă invite să mănânc sau să

încerce să mă jefuiască – comportamentul uman egalează flora în diversitate. Apariţia mea pe neaşteptate le stârnea imediat neîncrederea: călătoream singur, fără bagaje, în compania unui câine care într-atât făcea corp comun cu mine în ceea ce privea reacţiile, interpelările, opririle ori cadenţa, încât părea a fi o prelungire a mea. Prudent, îi lăsam pe necunoscuţi să mă

acosteze după cum doreau, entuziaşti sau reticenţi; dacă-mi păreau de încredere, le puneam câteva întrebări discrete legate de Noura. Din nefericire, niciodată nu scoteam din gura lor nici cel mai mic indiciu; erau buni doar să-mi spună care erau următoarele zone locuite la care ducea cărarea.

Ajungând în acele sate care trăiau din cultivarea pământului

– mult – şi din comerţul cu caravane – puţin –, trăgeam în mod deliberat la hanuri, pentru a prospecta, chiar dacă eram constrâns să-mi las însoţitorul să-şi facă un culcuş afară. Roko nu reuşea să ia urma Nourei, în ciuda eforturilor; mă privea fix, ruşinat, aproape vinovat.

Noura, unde eşti?

Uneori, îmi venea greu să mă înţeleg cu hangiii când trebuia să îmi achit sejurul. În funcţie de han, propunerile de schimb pe care le făceam erau refuzate. Ici mi se respingeau iepurii sau potârnichile pe motiv că toată lumea le vâna; colo se făceau mutre la vederea cremenii şlefuite, pentru că ar fi preferat echivalentul în bronz; în altă parte, nu voiau să

primească bastoanele din lemn pe care le sculptasem în seara precedentă. Eram nevoit să negociez, uneori îndelung, dur, ceea ce nu-mi stătea în fire. Odinioară, în mijlocul satului natal sau la marginea Lacului, tranzacţiile erau supuse unui tarif anume, conform unor înţelegeri reciproce; şi, mai ales, încrederea era cea care prevala, cvasinecesară între indivizi care trăiau unii lângă alţii. În numele acestei idei încetăţenite, oamenii se îndatorau, angajându-se să plătească mai târziu, la culesul recoltei; astfel, pentru uneltele cumpărate în timpul iernii, cultivatorii promiteau orzul ce urma să fie recoltat în vară. Creditul exista înaintea banului. Eram obligaţi unii altora, clienţi fideli, ceea ce ne permitea să ajungem la un echilibru prin plăţi eşalonate.9 Această armonie a dispărut la un moment dat, iar consensul nu s-a mai instaurat decât în urma luptelor.

Ritmul drumului ne ascundea oboseala. Să nu întâlnesc nici chipuri, nici flori, nici arbori pe care să îi recunosc nu mă

deranja, ci dimpotrivă. Călătoria mea nu presupunea nimic copleşitor, nici locuri anume unde trebuia să ajung, nici opriri obligatorii, nici încărcări ori descărcări de desagi, iar întinderile sălbatice se succedau. În timp ce scriu aceste rânduri, povestesc despre lumea de ieri cu ochii de astăzi. Pe vremea aceea, expresia „întinderi sălbatice“ nu însemna nimic: asta era tot ce era! Cât despre suprafeţele cultivate, minuscule,

din vecinătatea satelor, nu afectau deloc panorama.10

Să străbat lumea-ntreagă… Unui spirit contemporan, hotărârea i s-ar părea naivă. Nu şi unui om din vremea mea.

Ce ştiam despre lume? Nu aveam nici o noţiune despre întinderea sau forma sa. Necunoscând nimic, ne imaginam.

Dacă încercam să-mi reprezint pământul în minte, vedeam un disc acoperit de-o boltă. Observaţia justifica cele două

rotunjimi: mai întâi că orizontul părea curbat şi egal pe măsură

ce mă răsuceam, desenând un cerc în jurul meu; apoi, soare, lună, stele alunecau pe o emisferă, apărând dintr-o parte şi dispărând în cealaltă. În schimb, să mă gândesc la pământ ca la o sferă nu mi-ar fi dat prin gând; să-l asimilez altor planete celeste, şi mai puţin. Întrebarea „Pe ce se sprijină pământul?“

era dincolo de înţelegerea mea: stăteam pe pământ, şi asta îmi era de ajuns. Reprezentarea universului îmi venea doar din experienţa senzorială şi refuzam tot ceea ce era împotriva acestei idei.

Încă de când mă născusem, lumea începuse să se extindă: copil fiind, credeam că ea se limita la Lac şi împrejurimile lui; potopul îmi destrămase această perspectivă strâmtă, punându-mă în faţa imensităţii. Însă imensitatea nu însemna infinitul.

M-am hotărât, aşadar, realist vorbind, să parcurg în întregime pământul, pentru a o elibera pe Noura. Cu atât mai mult cu cât un criteriu îmi restrângea investigaţiile: o voi căuta doar acolo unde putea să fie sechestrată, vasăzică în spaţii construite.

Cunoscusem doar podişuri stâncoase, munţi cu vârfurile împodobite de nori sau cu nea. Cunoscusem deşerturi fumegânde, stepe aride, câmpii mănoase, vulcani scuipând lavă, care se transforma într-o spumă negricioasă şi se pietrifica. Cunoscusem ceruri înalte, ceruri joase, ceruri pure, ceruri înnorate, ceruri de cenuşă. Cunoscusem lacuri a căror briză te mângâia, mlaştini cărora vântul nici măcar o singură

încreţitură nu le provoca. Cunoscusem marea verzuie a colinelor vălurite, văi obscure, crânguri umbroase, ferigi gigantice, fulgi de nea în miezul verii. Natura îmi arătase

întregile-i faţete, uneori dramatică, alteori monotonă, superbă, niciodată meschină.

Dacă în sânul naturii nu mă simţisem niciodată un străin, în mijlocul oamenilor mă simţeam din ce în ce mai străin. Pe măsură ce parcurgeam teritorii, diversitatea limbilor mă

îndepărta de lume. La început, existau doar câţiva termeni ale căror sens şi pronunţie se modificau de la regiune la alta, după

care legăturile de ordin lingvistic s-au relaxat, s-au sfărâmat, şi m-am aventurat în mijlocul unor grupuri de necunoscuţi care întrebuinţau numai cuvinte necunoscute, după o regulă

necunoscută – în acel moment îmi scăpa până şi tonalitatea sunetelor. Aşa că am procedat la fel ca Roko care, deloc împiedicat de aceste bizarerii, se făcea mereu înţeles prin intermediul gesturilor, privirilor, tonalităţilor, mişcărilor şi posturilor pe care le avea în aşteptare; mai apoi mi-am exersat mintea să reţină repede expresiile cele mai importante, cele care se spuneau când ajungeai undeva, pentru a mulţumi sau pentru a-ţi procura alimente; chiar dacă reuşeam rareori să

înjgheb câteva fraze, strădania mea de a bolborosi câte ceva în idiomul lor îmi atrăgea simpatia locuitorilor.

Totuşi, ca un desiş de mărăcini de nepătruns, limbajele mă

puteau şi împiedica să ajung într-un loc anume; dificultăţii de comunicare i se adăuga o neîncredere ostilă. Şi-atunci, după ce verificam dintr-o aruncătură de privire că Noura nu era ţinută

prizonieră în vreo casă, băteam în retragere şi mă întorceam în mijlocul pădurii, pe un pat de muşchi de sub vreun stejar.

Uneori mi se întâmpla să asist la tranzacţii. Cum se descurcau cărăuşii pentru a-şi procura materiile prime? S-ar fi putut crede că înmulţirea limbilor vorbite putea pune piedici comerţului. Dimpotrivă, îl făcea posibil.

Cărăuşii şi triburile inventaseră schimbul tăcut fără contact direct. De îndată ce ajungeau într-o zonă auriferă, de exemplu, cărăuşii îşi expuneau bunurile – sare, pânzeturi, cuţite din bronz, obiecte din lut, piei de animale – de-a lungul râului, bătând cu putere în tobe, după care plecau. Atunci apăreau

indigenii, care ieşeau din mină, goi, ridicau obiectele şi le examinau, iar dacă doreau să le achiziţioneze lăsau alături minereu de aur, după care dispăreau la rândul lor. Puţin mai târziu, cărăuşii reveneau. Dacă le convenea tranzacţia, luau minereul şi lăsau marfa. Dacă se considerau prost plătiţi, băteau iarăşi din tobe şi se îndepărtau; indigenii îşi făceau din nou apariţia şi, eventual, mai puneau nişte pepite; proprietarii mărfurilor se întorceau, şi tot aşa până la finalizarea tranzacţiei.

Nici una dintre părţi nu ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi dedat la înşelătorie, care le-ar fi închis drumul spre afaceri viitoare: cărăuşii nu s-ar mai fi întors niciodată la acei hoţi, iar indigenii nu ar mai fi făcut tranzacţii cu nişte tâlhari. În mod sigur, săpătorii din mină habar nu aveau de ce cărăuşii îşi doreau cu ardoare pietrele din care ei aveau din belşug, dar asta nu conta: aveau nevoie de produsele oferite. O

reciprocitate bazată pe temere şi interes regla schimbul.

Vânzarea tăcută însemna cu adevărat o negociere, care se petrecea însă prin fapte, nu prin vorbe.