În plus, peisajele care-mi aminteau de plaiurile copilăriei, de râurile, pădurile, urşii, lupii, râşii ei, îmi inspirau o familiaritate care mă făcea să fiu deschis credinţelor locuitorilor săi.

Prima dată când mi s-a menţionat numele lui Zalmoxis, am ridicat din umeri. Era atâta entuziasm în jurul acestei figuri, că

discursurile se încâlceau, confuz. Zalmoxis era un om, sau un Zeu? Un rege, sau un demon? Un impostor divinizat, sau o putere reală? Totuşi, încetul cu încetul, după ce am cercetat veneraţia pe care o suscita acea fiinţă excepţională, chiar dacă

duşmanii susţineau că, din timp în timp, pretindea sacrificii umane, m-am hotărât să-i fac o vizită. Ce aveam de pierdut?

Ce avusesem de pierdut pierdusem deja: Noura. Nu riscam nimic dacă obţineam cu abilitate o pistă de la acest faimos Zalmoxis.

Însoţit de câinele meu, am plecat aşadar în pelerinaj pe

muntele Kogaionon12.

Acesta era situat într-o regiune cu climat temperat, în sudul

a ceea ce avea să fie numit mai târziu Munţii Carpaţi. Toate nuanţele de verde se arătau în acele văi, verdele gălbui al câmpurilor, verdele crud al câmpurilor proaspete, verdele-brun al muşchiului, verdele întunecat al brazilor, verdele-albăstrui al vârfurilor din depărtare; pe versanţii stâncoşi, calcarul alb se adăuga nuanţelor cenuşii de o asemenea delicateţe, încât aceştia deveneau atrăgători în loc să înspăimânte.

Ghizii mei, doi fraţi dintr-un cătun învecinat, mi-au precizat că locurile abundă de grote, dar că aveam la dispoziţie exact timpul necesar pentru a ajunge la cea în care sălăşluia Zalmoxis. Pe drum mi-au subliniat faptul că zeul nu bea nici vin, nici bere, că nu mânca niciodată carne şi că impusese celor din preajmă un regim vegetarian. Îi mira un detaliu: repulsia lui Zalmoxis faţă de copii; interzisese ca aceştia să se apropie de el.

Am trecut pe sub arcade formate în mod natural de Spiritele pietrei, după care am ajuns în faţa unui promontoriu. Un sat ne bara accesul. Case din lemn de brad se ridicau în faţa noastră.

Erau şi câteva ţarcuri în care se găseau capre ori găini.

Trei paznici au apărut în mijlocul cărării. Însoţitorii mei au dat semne de prietenie frăţească. Văzând schimbul de amabilităţi, mi-am închipuit că a fi pe placul acestor zbiri constituia o etapă indispensabilă.

După care m-au invitat să le dau primul dar. Le-am oferit un râs pe care-l vânasem. Mulţumiţi, paznicii au luat blana, m-au escortat până la o spărtură în zidul stâncos, m-au dat pe mâna a patru preoţi care au acceptat cel de-al doilea cadou – un vas din bronz – şi mi-au spus să aştept.

Înainte de a se face nevăzuţi, cei doi ghizi mi-au precizat că

Zalmoxis nu poate fi deranjat în timpul siestei. Un zeu care doarme? mi-am zis. Miroase a mistificare.

Lăsaţi pe vine, preoţii dormitau. Soarele apunea alene. Roko se plictisea, şi eu la fel. Vânătorul acesta experimentat nu observase caprele negre care, în depărtare, se întreceau în

acrobaţii pe promontorii. Pe când culorile au prins a se estompa, şi un vânt îngheţat a început să sufle printre stânci, preoţii mi-au făcut semn să intru. În schimb, au pus mâna pe Roko, pe care l-au legat de un ţăruş.

După ce i-am făcut câinelui un semn liniştitor, am pătruns în adâncitura din stâncă.

În contrast cu exteriorul, aici nu vedeam prea bine. Fiindu-mi greu să mă orientez, m-am izbit când de un perete, când de cioturi colţuroase. O clipă, mâna a apăsat ceva călduţ şi spongios: obiectul s-a agitat, a fornăit, a scăpat din strânsoare, a zburat şi, întinzându-şi aripile, liliacul a ajuns din nou pe tavanul peşterii.

După ieşirea din coridorul strâmt, am parcurs un spaţiu vast, în care domnea o umezeală rece. Cavitatea răsuna de propria-i linişte. O duzină de lămpi puse pe jos te lăsau să zăreşti, sau mai degrabă să-ţi imaginezi, bârlogul în care pătrunsesem; pâlpâirile flăcărilor însufleţeau pereţii cu un tremur care le transforma în pânze.

— Apropie-te, a spus o voce cavernoasă.

Am privit atent spre locul de unde venea ordinul.

Zalmoxis şi-a făcut apariţia în fundul grotei într-un halou de focuri pâlpâinde. Pelerina-i largă, cu glugă, de culoarea aripii de corb, se confunda cu întunericul şi-i atârna până la baza tronului. Din chip nu distingeam decât barba albită şi două

pete strălucitoare, care trebuie că erau ochii.

— Ce vrei?

O suflare de oboseală străbătea timbrul dogit; fiecare cuvânt părea să-l coste. După cum fusesem sfătuit, am îngenuncheat şi mi-am plecat fruntea.

— Vin la tine deoarece îmi caut nevasta.

— Te-a părăsit?

— Nişte bărbaţi au răpit-o.

— Când?

— Sunt ani de-atunci.

— Câţi?

Pentru prima dată calculam timpul pe care îl petrecusem căutând-o.

— Şase.

S-a aşternut liniştea. În jur, picături se spărgeau ici-colo de pământ, iar clipocitul constant al acestora îmi dădea o stare de bine.

Am ridicat fruntea. M-a privit cu luare aminte, am simţit-o.

Ochii mă mistuiau. M-am simţit ca atras de el. A spus cu voce tremurătoare:

— Apropie-te.

Abia de m-am ridicat, că Zalmoxis a şi zis:

— Noam?

Am încremenit. Evidenţa m-a îngheţat. Aveam în faţă un adevărat zeu, de vreme ce îmi ghicise numele. Cum de am putut să mă îndoiesc? Ce nerod!

— Noam, tu eşti?

— Da, am afirmat cu fermitate, sunt Noam!

Două braţe scheletice au ieşit cu repeziciune din pelerină şi s-au deschis spre mine.

— Noam, în sfârşit!

Am rămas interzis.

Cu mâna dreaptă, atât de slabă, că părea foarte lungă, şi-a scos gluga, lăsând la vedere o faţă atât de plină de riduri, că

părea un măr stafidit. În ciuda capului aproape chel, a chipului cadaveric, a buzelor livide şi a trăsăturilor descărnate, i-am recunoscut nasul, fruntea, nobleţea.

Tibor stătea în faţa mea.