Încruntându-şi sprâncenele, m-a apostrofat:
— Eşti iubitul lui Resli?
— Da.
A reţinut vestea şi s-a întors spre fiică-sa:
— Şi eu care credeam că nu-i plăceau bărbaţii.
— Nu-i plăceau bărbaţii, îl iubea pe el.
Femeia a mai bombănit ceva. Fetiţa mi-a făcut cu ochiul,
semnificativ: „Vă-nţeleg eu, pe tine şi Noura.“
Nu am reuşit să le smulg mai multe informaţii, căci nu ştiau motivul pentru care Noura fusese răpită. Mă temeam de ce e mai rău… Cu toate acestea, anumite elemente îmi mai domoleau pesimismul: dacă răpitorii împăturiseră conştiincioşi lucrurile Nourei, dacă le puseseră în cufere înainte de a le lua, adică nu se folosiseră de violenţă, însemna că urmaseră un plan dinainte stabilit. Scena aducea mai degrabă a răpire decât a viol. Nici vorbă să improvizeze, bărbaţii aceia acţionaseră
după un plan dinainte stabilit.
Şovăiam, neştiind ce decizie să iau. Să fug pe urmele lor?
Dar încotro? Aveau un avans de trei zile în faţa mea…
— Mami, trebuie să-i dăm cadoul lui Noam.
Copila m-a prins de mână şi m-a tras spre pădure. După
câteva clipe, s-a oprit în faţa unui ţarc improvizat. Ţăruşi şi sfori împrejmuiau o poiană.
— Îl păstra pentru iubitul ei.
— De ce nu mi-ai spus? a certat-o femeia, din spatele nostru.
— Pentru că numai mie îmi mărturisea poveştile despre iubitul ei.
Fetiţa m-a învăluit cu o privire tulburătoare, care-mi amintea de cea a Nourei. Am sărutat-o pe pleoape, cu sfială.
— Pentru tine! m-a anunţat arătându-mi o formă din mijlocul ţarcului.
Un câine s-a năpustit spre noi, hămăind. Femeia s-a dat înapoi, speriată, în ciuda gardului; copila tremura. M-am lăsat pe vine. De talie mijlocie, vânjos, cu spinarea dreaptă şi cu coada ridicată, câinele de culoarea susanului se mişca de colo-colo fără grijă. Lăsându-mă-n jos pentru a fi faţă în faţă cu el, mi-am coborât pleoapele – ceea ce, în limbajul canin, însemna un zâmbet. A ezitat, şi-a aplecat capul într-o parte, şi-a lăsat urechile triunghiulare până atunci ciulite, m-a scrutat,
deopotrivă atent şi încrezător, mi-a cercetat bunele intenţii, a scâncit, după care mi-a zâmbit iţindu-şi ochii de culoarea alunei.
Am bătut din palme, producându-i un entuziasm pe care şi l-a arătat şi mai din plin, ţopăind de bucurie. Am deschis ţarcul, am luat un lemn, i l-am arătat, după care l-am aruncat spre marginea pădurii. Cu pântecul ca lipit de pământ, câinele s-a repezit după băţ, l-a înşfăcat şi, foarte mândru, mi l-a adus. Mă
distram, prefăcându-mă că i-l iau din gură. Mârâia, iar eu îl imitam, ceea ce-l înveselea şi mai tare, şi-am continuat să ne hârjonim.
Femeia s-a strâmbat, dezgustată. Am auzit-o pe fetiţă
spunându-i:
— Mi-a zis că iubitului ei îi plac câinii.
— Îi mănâncă?
— Îi plac vii.
— Ce scârbos!
— Mami, nu-i mănâncă vii! Trăieşte alături de ei.
M-am întors lângă ea, însoţit de gălăgiosul care mă
adoptase.
— Cum îl cheamă?
Mă priveau amândouă stupefiate. Am adăugat:
— Pe câine? Cum îl cheamă?
Maică-sa m-a admonestat pe faţă:
— Câinii nu vorbesc.
După care s-a aplecat spre fiică-sa şi a oftat, fără nici cea mai mică jenă în ce mă privea:
— O fi iubitul ei, dar e tare nătâng.
