— Ce farsă! a şuierat. Dar, mă rog, asta-mi permite să

supravieţuiesc. Ofrande, adoraţie, vizite.

— Mi s-a vorbit despre sacrificii umane.

M-a măsurat din cap până-n picioare cu animozitate. Am insistat:

— Zalmoxis pretinde sacrificarea unor nevinovaţi?

S-a întors plin de ură. M-a trecut un fior.

— Tibor, nu poţi cere aşa ceva! Nu e cu putinţă! Spune-mi că m-au minţit. Doar eşti un vindecător! Respecţi viaţa mai mult decât oricine.

— Viaţa cui?

M-a pironit cu privirea. M-am uitat lung la el, uluit în faţa durităţii de care dădea dovadă.

Cu degetele-i strâmbe şi îngălbenite asemenea unor gheare de găină a rulat cânepa, după care s-a oprit, dintr-odată

dezarmat. Am exclamat:

— Ai încredere în mine! Cândva am fost învăţat de către un excelent vindecător. Cum îl chema? Tibor, parcă. Fiinţa cea mai inteligentă, cea mai instruită, cea mai generoasă, cea mai stimabilă din câte am cunoscut. Lasă-mă să te ajut.

Prinzându-mă de mâini, unghiile-i încovoiate m-au zgâriat.

— Nu-ţi face griji pentru mine, Noam, nu-ţi risipi timpul.

Găseşte-o pe Noura, spune-i că o aştept şi adu-mi-o. Din

momentul în care o voi revedea, nu mă va mai durea nimic, sunt sigur de asta. Abia atunci mă vei fi vindecat. Şi-atunci voi putea în sfârşit să mor. Ce uşurare! După toate acestea, când mulţi oameni mor de durere, eu, care am fost mereu altfel, o să

mor de fericire!

Şi m-a împins cu tot dramul de putere care-i mai rămăsese.

— Du-te, Noam, du-te. Înconjură marea, mergi spre ţinuturi mai joase, ca să ajungi pe Tărâmurile Apelor Blânde. După

câte se spune, ceva se petrece pe-acolo. Fie Noura acolo se găseşte, fie se va întoarce.

— Tărâmurile cu Ape Blânde? E singura direcţie în care nu am luat-o…

— Pleacă, te implor. Regăseşte-ţi femeia şi adu-mi înapoi fiica. Dacă mi-o juri, voi rezista. Voi rezista până atunci fără

să…

— Fără ce?

A tăcut, coborându-şi pleoapele umflate. Câteva clipe mai târziu am înţeles după încetinirea suflului că dormita.

— Îţi jur, i-am şoptit plecând.13

*

Tibor mă metamorfozase. Am redevenit cel care, într-o dimineaţă, descoperise, consternat, răpirea Nourei. Cei şase ani fuseseră pe dată şterşi cu buretele. Şase ani în care, de-a lungul peregrinărilor mele, mă obişnuisem prea mult cu peregrinările. Şase ani în care călătoria mea sfârşea prin a nu avea drept ţel decât ţelul însuşi. Şase ani în care firea mea, predispoziţia spre bucurie a vieţii, moştenită de la mama, aneantizase toate celelalte trăiri. Interzicându-mi să sufăr, bagatelizasem absenţa Nourei, bucurându-mă în schimb cu asupra de măsură de natură. O parte din mine adoptase acest nomadism înscris, se pare, în felul meu de-a fi, acest chef de ducă pe care-l iubeam la nebunie. Tibor trezise o altă parte din mine: îndrăgostitul îngrijorat. Fusesem reconectat la acea

lipsă, la acea urgenţă.

— Mă întorc repede, Tibor, i-am spus înainte de a-l părăsi.

A surâs:

— Repede? Acest cuvânt nu mai înseamnă nimic pentru mine. Timpul nu se mai măsoară pentru mine.

După care, un spasm i-a secerat pântecele şi i-a schimonosit figura. După o serie de gemete, Tibor mi-a şoptit:

— Ba da! Timpul se măsoară în durere. Aşa că, te rog, du-te, dragul meu Noam, du-te cât mai repede.

Graţie lui, m-am contopit din nou cu propriu-mi adevăr: în ciuda uluirilor pe care mi le provoca, pământul nu-mi mai era de ajuns, eu de Noura aveam nevoie.

Cum trebuia să mă reîntorc la punctul de plecare pentru a o putea lua spre sud, am făcut cale-ntoarsă mergând pe urma paşilor mei.

Ajungând la han, nu am auzit nici sunetul cornului, nici prenumele meu strigat de vreo gură voioasă. Am trecut pe lângă stejarul în care nu mai era nimeni şi am descoperit că

hanul era gol. După tăciunii fumegând şi fructele care începeau să putrezească, am înţeles că fusese părăsit de puţină

vreme.

Am strigat din prag. Am strigat îndelung. Simţindu-mi neliniştea, Roko mi s-a alăturat cu lătrături.

Cele două femei să fi fost în plimbare?

M-am aşezat pe o rogojină şi le-am aşteptat.

A doua zi se anunţa ploioasă, aşa că cerul nu s-a înseninat decât spre asfinţit: limpede, aproape transparent, s-a colorat în galben, portocaliu, roşu, violet până la a se pierde într-un albastru profund, un spectacol de neînchipuit după mohoreala de peste zi.

În dimineaţa următoare m-am convins că, în ciuda aparenţelor, cele două femei părăsiseră definitiv hanul plecând

să se stabilească în altă parte.

Înainte de a porni în expediţie în direcţia pe care mi-o indicase Tibor, gândul mi-a zburat spre cascada unde petrecusem luni minunate, Noura şi cu mine. Îmi doream să o revăd, temându-mă totuşi, convins fiind că o reîntoarcere întrun asemenea loc încântător poate să-mi provoace o multitudine de sentimente. Nostalgia muşcă în aceeaşi măsură

în care mângâie.

Urcând muntele, am căutat să savurez mirosurile care-mi erau familiare pentru a şti pe ce scurtătură să o apuc, să-mi închipui apariţia unei anume creste ca mai apoi să obţin confirmarea. Eram plin până la saturaţie de ultimele noutăţi, aşa că familiaritatea nu-mi mai era familiară…

Măreţia peisajului mă ameţea, dar mă loveau frânturi de amintiri: de pe această stâncă ne-am aruncat în apă; dincolo de aceste ferigi am surprins o capră sălbatică fătând; din înaltul acestui pin cenuşiu am cules mierea cu care se ospătase Noura; pe această pătură de muşchi am făcut dragoste. Mii de detalii mă prăvăleau în trecut, pe când natura nu trăia decât în prezent. Veveriţele săreau din creangă-n creangă, păsările de pradă umpleau cerul strălucitor, apele cascadei cădeau asurzitoare, impetuoase, înfricoşându-l pe Roko, care nu se apropia decât plin de respect.

— Îţi place, bătrâne?