— Aici sunt.
Am rămas cu gura căscată. Mi-a explicat:
— După plecarea ta, i-am obligat pe toţi să-mi spună Noura, inclusiv pe mama.
Atunci am recunoscut-o pe fetiţa roşcovană cocoţată în copac alături de maică-sa. Cât timp lipsisem, copila crescuse.
Acum, la pubertate, căpătase forme, rotunjimi; din slăbănoagă, devenise zveltă.
— Unde e adevărata Noura? i-am strigat. Cea căreia voi îi spuneţi Resli?
A făcut o figură consternată:
— Nu am mai văzut-o niciodată de-atunci.
Dintr-odată, mintea parcă mi s-a stins, şi trupul mi-a devenit greoi.
Distrus, m-am năpustit afară, neputând să-mi alung dezamăgirea. Încântat să-şi regăsească locurile natale, Roko m-a întâmpinat scheunând. Închis în mine, le blestemam pe cele două femei. După ce de trei ani umblam pe urmele răpitorilor Nourei fără să fac din asta o dramă, cu o hotărâre pe
care nimic nu o putea istovi, iată că ele mă dezechilibrau printr-o bruscă şi nebunească speranţă. Noura! Cu ce drept îşi aroga acest nume? Noura! Şi cum de această mamă obtuză
tolera capriciile mucoasei?
Noura, unde eşti?
Roko a trebuit să dea dovadă de multă răbdare. Agitându-se în jurul buturugii pe care mă aşezasem, a trebuit să-şi sporească zburdălniciile, chemările la joacă, frecându-se de picioarele mele şi lingându-mă pe mâini, împingându-şi labele din faţă în coapsele mele, folosindu-se de toate mijloacele de care era în stare. Când mi-a adus între fălci un chiţcan ca să-l mâncăm, m-a pufnit râsul, şi amărăciunea mi s-a risipit. Nu se schimbase nimic: nu demult străbăteam lumea în căutarea Nourei, aşa că nu trebuia decât să continui s-o fac… Bătându-l afectuos pe spate, i-am mulţumit lui Roko pentru lecţie.
După dispariţia Nourei, mama şi fiica preluaseră hanul, oferind băutură, mâncare şi un loc de dormit. Seara, în faţa unei tocane pe care mi-o pregătiseră, mi-au pus întrebări despre călătorie. Cum nu aveam chef nici să mă confesez, nici să-mi recunosc eşecul, fie el şi provizoriu, m-am limitat la câteva poveşti.
În orice caz, aşa-zisei Noura i se păreau de prisos vorbele mele; îi era de ajuns să se uite la mine. De multă vreme nu mai simţisem mângâindu-mă o asemenea privire, una care îmi amintea de trupul meu de la douăzeci şi cinci de ani, care îmi amintea că femeile erau fermecate de mine, că muşchii mei bine făcuţi le atrăgeau, că umerii puternici le dădeau siguranţă, că le plăcea să-şi plimbe degetele prin părul meu lung şi negru.
Felul ei de a mă privi mă tulbura cu atât mai mult cu cât în mintea mea căpăta o dublă însemnătate, pe de o parte venind dinspre o adolescentă al cărei corp nubil descoperea atracţia fizică, pe de alta prefigurat de un model, Noura, idealul spre care puştoaica năzuia. Dorinţa ei lua amploare prin cea a iubitei mele, din amintire, ceea ce, inevitabil, trezea şi dorinţa mea. Pe lângă faptul că mă captiva, ardoarea în spatele căreia
vedeam scânteind spiritul Nourei începuse să mi-o facă
irezistibilă.
— Am nişte cadouri pentru voi.
Cele două au tresărit, s-au privit una pe alta, neîndrăznind să
se încreadă în cuvintele mele. Nu primeau niciodată daruri.
Am scos din desagă două pumnale din bronz pe care le luasem la schimb, pe drum.
— Luaţi-le. Două femei singure nu se pot lipsi de apărare.
Tăindu-le elanul mulţumirilor care nu mai conteneau, i-am întins apoi domnişoarei clamele din piele ale Nourei.
— Foloseşte-le ca să înveţi să îţi aranjezi părul la fel de frumos ca Noura.
Emoţia a făcut ca vocea să-mi tremure: aveam impresia că
vorbeam de o moartă. Uluită, fata învârtea între degete preţioasele accesorii. După ce le-a privit admirativ, maică-sa s-a uitat către desagă.
— Şi eu?
În faţa unei astfel de simplităţi copilăreşti, am scos o piatră
din buzunar şi i-am pus-o în palmă.
— Piatra asta magică te va proteja de pericole. Dacă o vei încălzi în mâini în fiecare zi, vei fi ferită de orice necaz.
A încuviinţat, exaltată, cu ochii holbaţi, convinsă că deţinea comoara supremă.
Am dormit prost în noaptea aceea. Refugiat în colţul cel mai izolat, pe un balot de paie, cu Roko lipit de şold, făceam eforturi să nu mă mai gândesc la fată, dar, cu cât mă străduiam mai tare, cu atât gândul îmi zbura tot la ea. Ce neplăcut! Să
redevii bărbat… un bărbat în faţa unei femei… un bărbat devorat de senzualitate, tânjind după voluptate. Această
redeşteptare mă tulbura şi mă smulgea din cele ce plănuisem.
Pe când încercam să mă calmez, am sfărâmat pieptenele din baga pe care mi-l dăduse Noura.
În ciuda a ceea ce le anunţasem pe cele două, în zori mi-am făcut bagajele fără a spune nimănui. Nu plecam, fugeam.
Am ales una dintre cărări şi, regăsindu-mi ritmul, cu Roko în faţa mea, am reluat explorarea lumii.
Unde eşti, Noura?
