Auzindu-mi vocea răsunând în acel decor, mi-am dat seama cât mă schimbasem: vorbeam cu un câine! Pe vremea Nourei nu aş fi stat niciodată la taclale cu un animal. Oare să fi devenit un solitar grotesc? Oare mintea mi-o luase razna în toţi aceşti ani? Nici că-mi păsa. Roko, darul Nourei, era reprezentarea Nourei.

Am ajuns la cascadă şi, ţinând câinele în braţe, m-am strecurat în spatele perdelei lichide.

A răsunat un urlet. Din fundul grotei două umbre s-au năpustit spre mine. Am zărit lamele de bronz. Roko s-a zbătut

şi m-a dezechilibrat. Am căzut. Vârfurile cuţitelor nu m-au nimerit. Am dat drumul câinelui şi m-am ridicat, gata de luptă.

— Noam?

Mama şi fiica au izbucnit în râs, uşurate. Le-am lăsat să-şi pună la loc pumnalele, să-şi revină şi m-am aşezat şi eu, aşteptând lămuririle.

— Ne-am ascuns aici de frica soldaţilor…

Considerând că au poveste pe cinste de istorisit, au început să se precipite: cine să înceapă? În cursul acestei agitaţii, am constatat cât de tare înflorise Noura bis. Radioasă prin pieptănătură şi ţinută, îmbina delicateţea şi vigoarea. Cum era posibil ca o aşa frumuseţe să se fi născut dintr-o mamă atât de îndesată, că fiică-sa părea de-a dreptul zveltă pe lângă ea, atât de negricioasă, că fiică-sa îţi părea albă ca varul, atât de necioplită, pe când fiică-sa se arăta plină de subtilitate? Noura bis mă impresiona, ceea ce a şi remarcat…

S-a aplecat spre mine.

— Există un rege, un rege foarte mare, departe de ţinuturile astea, pe un tărâm plin de soare, un rege care a ridicat Babelul, un sat uriaş, cel mai întins dintre câte s-au văzut. Îl cheamă

Nimrod.

— Brrr… Nimrod14! Numele ăsta mă-nspăimântă, a mormăit maică-sa.

— Un vânător de temut. Vânează animale, o groază de animale, numai din plăcere, căci nu le mănâncă. La fel cum vânează şi oameni, pentru a-i pune la muncă în Babel. Totuşi, toate astea nu-i sunt de ajuns. Îşi trimite soldaţii ca să-i aducă

cea mai frumoasă femeie de pe pământ.

Am tresărit. Femeia i-a luat fiică-sii vorba din gură:

— Cărăuşii i-au întâlnit încă din iarnă. Peste tot pe unde se opresc, dau de soldaţii lui Nimrod aflaţi în căutarea prăzii.

Trăgeam nădejde că aici, la mare depărtare de Babel, n-aveam de ce ne teme. Dar acum patru zile, de sus din copac, am zărit

un grup de soldaţi la câmpie. Soldaţi erau, fără-ndoială: erau înarmaţi, nu transportau mărfuri. Urcau cărarea spre noi. Am sărit, am înşfăcat-o pe Noura care umplea saltelele cu paie, am luat două-trei haine şi ne-am căţărat până aici.

— N-avea niciun rost, mami.

— O căutau pe cea mai frumoasă femeie din lume, fata mea: şi tu eşti aceea!

— Hai, lasă…!

— Pfff! Călătorii trebuie că le-au povestit despre tine.

— Aşa crezi? a murmurat Noura bis.

Privirea îi era îndreptată spre maică-sa, dar întrebarea mie mi-era adresată.

— Bineînţeles! a strigat femeia. Tu eşti minunată. Ca mine în tinereţe.

Noura şi-a întors capul, şi eu la fel, nici unul nevoind a contrazice acea fantasmagorie. Maică-sa a pipăit cu piciorul suprafaţa peşterii, i-a inspectat pereţii, apoi baricada oferită de căderea de apă, satisfăcută de siguranţa pe care aceasta o oferea.

— Aici suntem la adăpost.

— Cum aţi descoperit ascunzătoarea?

— Culegând floarea lui Resli, cea care te adoarme! a exclamat Noura bis. Dar tu cum de-ai găsit acest loc blestemat în care nimeni nu îndrăzneşte să se aventureze?

Am răspuns sec:

— Trăiam aici cu Noura.

Ochii fetei au scânteiat. Şi-a muşcat buzele. Mâinile au început să-i tremure fără să vrea. I-a strigat maică-sii:

— Mami, n-ai vrea să mergi până jos să vezi dacă au plecat soldaţii?

— De-acolo vin, au plecat, i-am amintit eu.

M-a străfulgerat cu privirea, dar şi-a îndulcit glasul adresându-se maică-sii:

— Dacă hanul nu e supravegheat, poate să intre oricine şi să

ne fure!

Femeia s-a ridicat, neliniştită.

— Păi atunci să ne-ntoarcem!

Noura bis s-a legănat de pe un picior pe altul şi-a scheunat alarmată:

— Poate că e încă periculos pentru mine… Mai bine rămân aici.

— Sigur?

— Cum să nu! Noam o să mă apere dacă apare cineva. Nu-i aşa, Noam? Vom coborî mâine.

Considerând treaba ca şi făcută, maică-sa s-a îndreptat, bălăbănindu-se, spre ieşire, a încercat să meargă pe lângă

cascadă, dar tot s-a udat, şi-a dispărut. Deşteapta asta nu-şi făcea nici o grijă că îşi lăsase fata lângă un potenţial prădător.

Când va avea să se îngrijoreze? Pe drum? Mâine? Mai mult decât proastă, era înceată la minte.

Liniştea a învăluit bârlogul, o linişte ciudată, compusă din vacarmul acvatic şi inhibiţia umană. Pe când căderile de apă

tunau, noi tăceam, conştienţi de faptul că muţenia noastră, odată spartă, avea să deschidă cursul unor noi evenimente.

Pentru moment, Noura bis nu mă băga în seamă, sau cel puţin se prefăcea că nu mă vede. Cât despre mine, nu o scăpam din ochi. În păru-i luxuriant, bogat, ici împletit, colo în bucle rebele, arama bijuteriilor rivaliza în strălucire cu împurpurarea ei şi am fost tare emoţionat să regăsesc nu numai accesoriile Nourei, ci şi talentul ei de a se împodobi. A suspinat. Cu pleoapele lăsate, nimic din ceea ce gândeam nu-i scăpa.

Ştiam ce avea să se întâmple. Chiar dacă nu eram de acord,