înjgheb câteva fraze, strădania mea de a bolborosi câte ceva în idiomul lor îmi atrăgea simpatia locuitorilor.
Totuşi, ca un desiş de mărăcini de nepătruns, limbajele mă
puteau şi împiedica să ajung într-un loc anume; dificultăţii de comunicare i se adăuga o neîncredere ostilă. Şi-atunci, după ce verificam dintr-o aruncătură de privire că Noura nu era ţinută
prizonieră în vreo casă, băteam în retragere şi mă întorceam în mijlocul pădurii, pe un pat de muşchi de sub vreun stejar.
Uneori mi se întâmpla să asist la tranzacţii. Cum se descurcau cărăuşii pentru a-şi procura materiile prime? S-ar fi putut crede că înmulţirea limbilor vorbite putea pune piedici comerţului. Dimpotrivă, îl făcea posibil.
Cărăuşii şi triburile inventaseră schimbul tăcut fără contact direct. De îndată ce ajungeau într-o zonă auriferă, de exemplu, cărăuşii îşi expuneau bunurile – sare, pânzeturi, cuţite din bronz, obiecte din lut, piei de animale – de-a lungul râului, bătând cu putere în tobe, după care plecau. Atunci apăreau
indigenii, care ieşeau din mină, goi, ridicau obiectele şi le examinau, iar dacă doreau să le achiziţioneze lăsau alături minereu de aur, după care dispăreau la rândul lor. Puţin mai târziu, cărăuşii reveneau. Dacă le convenea tranzacţia, luau minereul şi lăsau marfa. Dacă se considerau prost plătiţi, băteau iarăşi din tobe şi se îndepărtau; indigenii îşi făceau din nou apariţia şi, eventual, mai puneau nişte pepite; proprietarii mărfurilor se întorceau, şi tot aşa până la finalizarea tranzacţiei.
Nici una dintre părţi nu ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi dedat la înşelătorie, care le-ar fi închis drumul spre afaceri viitoare: cărăuşii nu s-ar mai fi întors niciodată la acei hoţi, iar indigenii nu ar mai fi făcut tranzacţii cu nişte tâlhari. În mod sigur, săpătorii din mină habar nu aveau de ce cărăuşii îşi doreau cu ardoare pietrele din care ei aveau din belşug, dar asta nu conta: aveau nevoie de produsele oferite. O
reciprocitate bazată pe temere şi interes regla schimbul.
Vânzarea tăcută însemna cu adevărat o negociere, care se petrecea însă prin fapte, nu prin vorbe.
Admiram acest tip de comerţ prin etalare de produse.
Metoda găsise mijlocul prin care să fie depăşită neîncrederea reciprocă. Într-un sat toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, oamenii au încredere unii în alţii, putându-se face promisiuni, îndatorări şi rambursări eşalonate. În afară, nimic asemănător, pentru că frica de străin şi bariera lingvistică fac raporturile mai complicate. Printr-o sclipire de geniu, vânzarea tăcută
crease un spaţiu neutru, la marginea unui teritoriu anume, unde o tranzacţie, devenită deja ritual, se desfăşura cu onestitate11.
După luni de zile, aveam să ajung la capătul cărării, la jumătatea versantului unui munte lipsit de vegetaţie, la marginea unei grote întunecoase, de unde au apărut nişte copii în pielea goală şi rahitici, cu coapsele rareori mai groase decât gambele şi cu pepite de aramă între dinţi.
După ultimele serpentine, în mijlocul unui peisaj dezolant, cărarea nu mă purtase decât până la nişte mine unde nişte
amărâţi vindeau negustorilor ceea ce scoteau din adâncuri. De ceva timp îmi spuneam că nu se putea ca Noura, sublima şi autoritara Noura, să fi trecut pe-acolo fără ca nimeni să nu o fi observat; în plus, nici nu înţelegeam limba care se vorbea prin acele locuri.
Ajunsesem la capătul cărării, dar nu şi la capătul lumii.
Cocoţat în vârful muntelui, am putut constata că un pustiu stâncos se întindea şi dincolo de munte, deşi, evident, nici o fiinţă umană nu ar fi putut locui acolo.
Înapoi!
Am studiat modul în care mă puteam întoarce evitând locurile prin care venisem, şi-am reuşit. Un drum care mergea de-a lungul altui râu mi-a scos în cale alte sate, cu locuitori diferiţi. M-a cuprins un soi de euforie: dacă nu rămânea mai nimic în urma mea, aveam oricând atâtea lucruri înainte.
Noura, unde eşti?
Mersul pe jos mă îndemna la reflecţie. În timp ce acest mod de deplasare îmi obliga creierul să se dedice esenţialului, oboseala mi-a îndreptat atenţia asupra gândurilor profunde, lăsând să iasă la iveală vechi slăbiciuni. Graţie acestei extraordinare expediţii, mi le-am putut pune în ordine şi ierarhiza. Întreaga mea viaţa a fost ghidată de emoţii. Emoţia pe care mi-o provoca natura, emoţia pe care mi-o stârnea Noura, emoţia dată de cel care mă însoţea. Da, o mărturisesc deschis: Roko ocupa un loc important în inima mea. Pentru a doua oară în viaţă, am cunoscut prietenia, acest perfect acord al voinţelor şi al caracterelor. Prietenul meu de odinioară, unchiul Barak, mă iniţiase în tainele acestui sentiment; prietenul de-acum, Roko, m-a făcut s-o desăvârşesc. Ne bucuram de-o dragoste reciprocă: eu îi insuflam energia mea, pe când el mi-o sporea; odihna mea îl făcea şi pe el să se destindă, siestele lui mă făceau să cad într-un somn adânc; dacă unul dintre noi stătea flămând întreaga zi, şi celălalt făcea la fel; primul care găsea ceva de mâncare împărţea cu celălalt; de cum privirile ni se întâlneau, pe dată ne cuprindea o stare de
bine de netăgăduit, irezistibilă; ca printr-o minune de neexplicat, răspândeam în jur fericire numai respirând unul lângă altul. Împreună, adormeam la adăpostul trunchiurilor copacilor, prin hăţişuri, în grote, printre stânci. Nu ne făceam griji nici de frig, nici de ploaie, nici de vânt, ci doar de urşi şi de lupi. Îl apăram pe Roko în timpul zilei, înarmat cu un ciomag, iar el mă veghea noaptea, rămânând în alertă. De câte ori nu l-am auzit urlând în plină noapte? Nimic mai înfricoşător decât urletul unui câine în întuneric! Imediat mă
trezeam, mă repezeam la focul pe care-l aprinsesem de cu seară, îl aţâţam, luam din jăratic o cracă aprinsă, pe care o învârteam de jur-împrejur. Roko amuţea, cerceta, ciulind urechile şi adulmecând îndepărtarea prădătorului, după care se liniştea, scâncind; în caz contrar, lătra sălbatic, iar eu îmi continuam acţiunea de intimidare. Formam un cuplu formidabil.
Într-o dimineaţă, inima a început să-mi bată cu putere: toate simţurile îmi aminteau de acele locuri. Ochii mi-au spus că
lanţul muntos din depărtare îmi era familiar, urechea mi-a confirmat-o prin ciripitul de păsărilor, pielea prin densitatea umezelii din aer, nasul prin parfumul brazilor.
Hotărât şi în mare viteză am mers de-a lungul râului care şi el îşi grăbise cursul.
Dintr-odată m-am trezit în faţa hanului. Acolo de unde îmi începusem călătoria. M-a învăluit duioşia. Încă nu o adusesem înapoi pe Noura, dar mi-am amintit de ea, a cărei prezenţă
impregnase acele locuri, unde descopeream câte ceva din ea.
Tulburat, m-am aşezat pe o piatră, nu departe de poieniţa în care se găsea construcţia din lemn.
A răsunat un strigăt:
— Uhuhuu!
Servitoarea corpolentă, cea pe care o descoperisem împreună cu fiică-sa printre ramurile stejarului, mă zărise pe când mergea printre ierburi, cu un coş în mână. Mi-a făcut cu
mâna, iar eu i-am răspuns. Bucuroasă, s-a întors la han şi a strigat emoţionată:
— Noura! Vino să vezi! Repede!
*
Din pragul uşii mă privea o fată surâzătoare; aproape că am dat peste ea intrând în grabă. M-am uitat prin încăperea întunecoasă şi-am văzut saltelele din paie pe care dormitau cărăuşii.
— Noura?
— Aici sunt.
M-am întors şi m-am ciocnit din nou de fata roşcată, care şi-a ridicat fruntea repetându-mi:
