Mai întâi şi înainte de orice, Tibor a vrut să audă din gura mea că Noura trăieşte. După ce i-am confirmat, ochii cu pleoape subţiri şi roşiatice i s-au umezit. La auzul veştii, corpul demn de toată mila, uscat, s-a dovedit încă în stare să

producă lacrimi.

I-am povestit cum o regăsisem, cum o pierdusem, apoi iar o regăsisem, pentru a o pierde din nou. Pentru el, îngrijorarea provocată de răpire cântărea mai puţin decât bucuria de a o şti în viaţă.

— Ştiam eu! Eram convins că, în grota de pe insulă, îi fusese dat acelaşi dar ca şi ţie. Eram convins că fiica mea trăia undeva pe lume.

Mâna sa descărnată mi-a prins braţul.

— Tu o cauţi de şase ani, Noam, dar eu am căutat-o până la epuizare. În van!

Răscolit, s-a sprijinit de spătarul tronului, răsuflând din greu. Am profitat de acest răstimp pentru a-i analiza trăsăturile. Unde era acel Tibor pe care-l ştiam, înalt, mândru, zvelt, cu ochi cenuşii, cu păr bogat? Cel care străbătea fără

astâmpăr potecile, culegând plante medicinale? Cel care purta fără a se încovoia, în nenumăratele-i buzunare, varii ustensile şi remedii? Chipeşul Tibor nu se urâţise, ci dispăruse. Nu aveam în faţă nici măcar amintirea lui deteriorată, ci un necunoscut, un bătrân emaciat, chircit într-o mantie prea largă, şi a cărui piele, lipită de oase, plină de coji, de excrescenţe, de pete sângerii şi de bătături, părea murdară, în ciuda faptului că

fără îndoială se spăla.

— Tibor, explică-mi: cum se face că nu… că eşti încă…

— Viu? a pufnit el.

Am încuviinţat. Figura ca o mască i-a devenit sălbatică.

— Viu, tu numeşti asta viu, Noam? Nu, tu eşti viu, preoţii care mă păzesc, pacienţii care vin să-mi ceară sfatul. Eu nu sunt viu, sunt muribund. Şi asta de veacuri.

Pe ton amar, de parcă şi-ar fi vărsat fierea din el, mi-a istorisit povestea lui: când m-a părăsit imediat după potop pentru a-şi căuta fiica, a cercetat toate malurile proaspăt trasate de valuri. Se consacrase căutării cu toată forţa de om în putere ce era, apoi de bătrân robust. La acea vreme, anii treceau şi pentru el ca pentru toată lumea! A venit momentul, din nefericire, în care, în ciuda licorilor tămăduitoare, corpul i-a slăbit şi-au început să-l lase cu precădere picioarele. Atins de reumatism, suflând cu greutate în urma celui mai neînsemnat gest, nu a mai fost în stare să umble. Încheieturile i-au cedat, muşchii i s-au atrofiat, oasele i-au plesnit.

— Nu eu am fost cel care s-a oprit: bolile m-au oprit. Şi-am înţeles că urma să mor, să crăp fără a o fi putut găsi pe Noura.

Mai mult decât tristeţea, mă încerca furia. Numai turbarea mi-a picurat în vine un strop de vigoare. M-am târât până aici, Noam. Cum nu avea cine să mă îngroape, mi-am zis că această

grotă îmi va fi mormântul. Era o noapte cu furtună. Vijelia a început pe când străbăteam coridorul stâncos. M-am strecurat, de bine, de rău, cu spaima că mă voi sfărâma în orice moment.

Eram convins că inima avea să-mi cedeze.

Mi-a arătat ceva cu degetul.

— Vezi? Acolo sus e un crater. O falie prin care pătrunde o rază de lumină. Pe-acolo curgea o ploaie rece. Am simţit nevoia de a bea apă, pentru o ultimă oară. M-am târât, am lins din băltoacă, şi-atunci a căzut fulgerul.

— Ce?

Mă privea cu atenţie.

— Fulgerul! Cum vi s-a întâmplat ţie şi Nourei. Fulgerul venit din ceruri m-a izbit. El mi-a transmis energia ca să nu mă

sting de-a binelea.

— Deci… şi tu?

— Ce, şi eu? Nu are nici o legătură, Noam! Voi aţi primit un dar, eu, o pedeapsă. Uită-te la mine şi-acum uită-te la tine. Tu ai douăzeci şi cinci de ani, iar eu nouăzeci şi cinci. Trăiesc în

pielea celui care eram când m-a lovit fulgerul. Putreziciunea deja începuse şi-a continuat să mă macine. Iată-mă prea slăbit ca să trăiesc, dar nu îndestul pentru a muri. De decenii tot trag să mor, Noam. Şi-am să mai agonizez veacuri de-acum încolo.

Mi-e teamă c-o voi face o-ntreagă eternitate.

M-a prins de gât.

— Sufăr cumplit. Simt cum pumnale mă-njunghie în tot corpul, mii de slăbiciuni mă macină. Înghit cu mare greutate, nu simt setea, nu transpir, tremur continuu de frig. Neantul mă

roade, dar nu mă şi înghite.

— O să mă îngrijesc de tine, Tibor, să te îmbăiez, să te masez, să-ţi aduc plante medicinale şi miere să te revigoreze.

Te voi readuce la viaţă.

— Degeaba! Nu sunt decât un mort viu.

— Tibor, eşti viu. Bătrân şi viu. Zeii au vrut aşa, de vreme ce fulgerul te-a lovit.

— Zeii…

A pocnit din limbă, făcând un zgomot ciudat de găunos.

Scânteierea din ochi i-a dispărut. Lăsându-se să cadă în tron, Tibor s-a afundat impasibil în muţenie. Am bătut în retragere, zicând:

— Am să plec ca să poţi dormi un pic.

A mormăit:

— Nu dorm niciodată.

— Niciodată? Adineauri, preoţii tăi m-au rugat să aştept să-ţi faci somnul de după-amiază.

Tibor a scos un pufnet care a dat în tuse şi-apoi în scuipat.

— Nu dormeam, fumam…

A arătat spre un taler de bronz plin cu scrum şi cu fibre vegetale. Am recunoscut cânepa cu care îi plăcea adesea să se ameţească.

— Singura mea plăcere. Desigur, aduc alinare suferinzilor, le prescriu leacuri, îi sfătuiesc, îi luminez. Unii chiar mă

venerează ca pe un zeu, cred…

O scânteiere sardonică i-a luminat privirea. L-a cuprins tremurul, aşa că şi-a strâns mai bine mantaua în jurul corpului pentru a se încălzi.

— Faima ţi se întinde până departe, Tibor. Sau mai degrabă

cea a lui Zalmoxis.