Pălăvrăgeala ei m-a purtat înapoi în copilărie. În ciuda vremurilor, tata era foarte pasionat de câini, ceea ce-l făcea să
fie bătaia de joc a tuturor – săteni, surorile mele, mama.
Stăpânit de dorinţa de a-şi crea o puternică legătură cu patrupedele, le analiza însuşirile, urmărindu-le pe cele care vor fi dus la o mai bună viaţă în comun, bucurându-se de momentele pe care li le consacra. Îi împărtăşeam pasiunea.
Faptul că Noura ţinea minte m-a tulburat peste măsură! Acest gingaş cadou de bun-venit îmi făcea momentul de slăbiciune şi mai odios. Sufeream pentru că nu apărusem la timp, pentru că
nu putusem împiedica răpirea şi pentru faptul că mă găseam, trei zile mai târziu, lipsit de orice indiciu spre a…
M-a străfulgerat o idee. Am măsurat animalul din cap până-n picioare.
— Vino, câine!
Am luat-o la fugă. A venit după mine, zelos. Închipuindu-şi că facem un concurs de viteză, m-a întrecut, după care, dându-şi seama că ne îndreptam într-o direcţie anume, şi-a adaptat viteza cu a mea. M-am năpustit la han, am scotocit peste tot, am găsit o rochie pe care răpitorii o uitaseră şi i-am dat-o câinelui să o miroasă.
— Caută, câine, caută!
Memorase mirosul, şi totuşi ochii lui pândeau o clarificare.
Am răsucit ţesătura în faţa lui.
— Caută!
Drept exemplu, am dus rochia la nas, am mirosit-o, inspirând zgomotos, pentru a-i reţine parfumul. O lumină i-a străfulgerat privirea: primise confirmarea a ceea ce bănuia. I-am dat din nou rochia să o miroasă. A adulmecat-o, cu pleoapele pe jumătate închise, a hămăit şi-a ieşit.
Am ţâşnit afară. Câinele, cu botul la pământ şi coada ridicată, a ales fără să ezite una dintre cărări. Mi-am permis doar atâta timp cât să-mi iau desaga, rămasă la poalele stejarului.
— Unde te duci? mi-a strigat fetiţa.
— S-o scap pe Noura.
Câinele deja alerga. Cele patru labe ale lui îi asigurau o viteză cu care cele două picioare ale mele nu puteau concura.
Din fericire, coada ridicată, un smoc de blană albă agitându-se în aer, strălucea prin pădure ca un semn de orientare; din când în când, animalul, asaltat de oarecare incertitudine, se întorcea, mergea pieziş spre dreapta, controla la stânga, se învârtea, ceea ce-mi permitea să îl ajung din urmă înainte ca el să o ia din nou la fugă.
La întretăierea a două cărări, m-am temut să nu facă vreo confuzie, o greşeală. Însă el a apucat-o hotărât pe unul dintre drumuri şi, după câţiva paşi, s-a năpustit spre marginea unei gropi, a ţopăit agitat, gâfâind, lătrând nerăbdător. M-am apropiat şi am descoperit ceea ce îl făcea atât de nervos: o clamă pentru păr ascunsă în iarbă. O clamă aparţinând Nourei.
Câinele mă scruta, extaziat. Considerând că şi-a îndeplinit misiunea, aştepta felicitările. M-am lăsat jos şi, tulburat, am luat bijuteria din piele. Noura o aruncase la acea răscruce pentru ca eu să o găsesc. M-a năpădit emoţia: Noura îşi pusese speranţele în mine, Noura încă mă aştepta.
M-au podidit lacrimile. Câinele şi-a arătat mirarea, mi-a mirosit ochii şi, cu timiditate, m-a lins dintr-odată.
I-am apreciat recunoştinţa şi l-am mângâiat energic pe piept, ceea ce i s-a părut insolit la început, după care i-a plăcut.
Imediat s-a lăsat alintat, rămânând nemişcat, cu ochii închişi.
Când excesiva voluptate l-a făcut să nu se mai simtă în largul lui, m-am oprit din mângâieri, am scos din desagă o bucată de carne afumată de muflon, am rupt cu dinţii o bucăţică şi i-am întins-o. Şi-atunci l-am văzut încurcat: din reflex, a apucat carnea cu dinţii, a mestecat-o cu bestialitate, în timp ce ochii, de parcă ar fi rezistat instinctului de animal de pradă, mă
priveau cu recunoştinţă.
După pauză, am scos din nou rochia Nourei şi i-am dat-o pe la trufa lucioasă, arătându-i astfel că trebuia să continuăm.
Nu o să spun prea multe despre cele două zile care au urmat.
La fiecare încrucişare de drumuri, Noura lăsase să-i cadă câte un accesoriu de păr; neavând cum să greşim drumul, îi ajungeam inevitabil din urmă pe ea şi pe răpitori. Dorinţa de a-i arăta că realmente îmi fusese de mare ajutor, voinţa de a mă
confrunta cu acei bandiţi mi-au amplificat energia şi am făcut minimum de opriri. Deşi ar fi preferat să mai piardă vremea, trăgând câte un pui de somn, câinele, dornic să-mi arate că îşi merita statutul de însoţitor devotat, dovedea tot atâta îndârjire ca mine.
În a treia noapte ne-am oprit la marginea unei poieni. Am aprins un foc care să ne protejeze, care-i permitea câinelui să
slăbească vigilenţa şi să aţipească. Am dormit buştean, unul în altul, împărţind singura pătură care ne proteja de frigul muşcător.
Dimineaţă, când am deschis ochii, era o lumină orbitoare: ninsese. Domnea liniştea.
Dintr-un salt, câinele s-a aruncat, mai întâi amuşinând, în acea pudră, muşcând-o şi apoi scuipând-o, tăvălindu-se, cu fundul şi coada ca-n transă, alergând febril fără ţintă prin fulgii de nea.
Pe mine însă m-a cuprins îngrijorarea. Nu mai distingeam nimic, iar cărările pe care câinele le-ar fi putut depista cu ajutorul mirosului se acoperiseră de zăpadă. Cât despre indiciile pe care le lăsase Noura, acestea fuseseră acoperite de un strat de omăt.
Mi-am încercat norocul de-a lungul întregii zile. Pe când pătrunsesem într-o mlaştină, am alunecat pe o stâncă îngheţată, am căzut într-o vizuină de vulpe, şi-atunci am înţeles: nu-mi mai rămăsese aproape niciun reper sub acel covor alburiu.
Izolată, prizonieră, Noura suferea habar n-aveam pe unde.
*
Topirea zăpezii a durat o săptămână.
Aceasta modificase peisajul, scoţând la iveală potecile.
De îndată ce s-a văzut din nou pământul, murdar, îmbibat de apă, alunecos, am putut constata în ce hal ne rătăciserăm… În tot acest timp ne aflaserăm, eu şi câinele, în plină pădure. Am mers aşadar de-a lungul pârâielor pentru a ajunge în fundul văii, căci un drumeag al caravanelor nu se abate niciodată de la albia râului, aşa cum învăţasem de la Noura.
