Serie coordonată de DENISA COMĂNESCU

ERIC-EMMANUEL SCHMITT

LA TRAVERSÉE DES TEMPS

TOME 2: LA PORTE DU CIEL

Copyright © Editions Albin Michel - Paris 2021

All rights reserved.

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor.

Reproducerea sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2023, pentru prezenta versiune în limba română (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-097-204-4 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 0723.684.194

Prolog

Fuge.

De câte ori nu a evadat Noam?

Fuge cât îl ţin puterile…

Fuga nu este o soluţie, doar oferă o modalitate de a scăpa, de a reflecta, de a acţiona. Noam părăseşte cuibul activiştilor.

Trei zile, i-au mai rămas trei zile… Dacă, în acest răstimp, Noam nu reuşeşte să dezvăluie lumii întregi planul lor de exterminare, aceştia vor ataca centralele nucleare, provocând o pană de electricitate, o cădere a internetului, o panică

generalizată. În mijlocul acestui haos, le va fi suficient să

comită o serie de atentate, sfârşind prin a arunca civilizaţia în haos. Aceşti supravieţuitori radicali urăsc întreaga societate, neavând decât o singură idee în minte: să o suprime pentru a instaura alta, pe care să o stăpânească.

Fuge cât îl ţin picioarele. Noaptea îl striveşte, grea de căldura de peste zi. Nici o fărâmă de răcoare. Totul se pietrifică, copacii, ierburile agonizând de uscăciune, cerul negru brăzdat de stele minerale, luna irascibilă. Totul e încremenit. Nici un ţipăt de pasăre de noapte nu străbate pădurea, nici un gângurit nu freamătă. Noam scrutează tabloul încremenit, dar rămâne la pândă: în spatele lui, oamenii Arcei pot oricând să apară şi nu vor ezita să îl doboare.

Fuge. Frica îi dă aripi, îi dezleagă gleznele, îi sporeşte afluxul de sânge în coapse, îl face să-şi găsească echilibrul în funcţie de obstacole, bolovani, rădăcini, buşteni. Depăşind marginea proprietăţii, se avântă cu şi mai mare viteză spre şosea.

Deodată aude bătăi surde dublate de şuierături: cineva e pe urmele lui! Încolţit, se ascunde după un pin. Între două

răsuflări prea zgomotoase, pe care abia de reuşeşte să le liniştească, simte o prezenţă undeva mai jos. Lipit de trunchiul a cărui răşină i se încleiază pe palme, îşi recapătă suflul,

distingând mai bine bocăniturile intermitente. De unde provin?

Cercetează împrejurimile, se uită în dreapta, în stânga şi realizează că bătăile vin dinspre propria inimă, dinspre propriii plămâni: nu era urmărit decât de sine însuşi… Înfuriat că s-a lăsat pradă spaimei, se avântă mai departe.

Zidul incintei. În acest loc nu sunt mascate nici detectoare, nici camere de supraveghere.

Escaladează zidul, trece peste cioburile de sticlă prinse pe coama zidului şi se trezeşte într-un şanţ la marginea şoselei.

Adio Arcă.

La fundul rucsacului se balansează un obiect de importanţă

capitală, laptopul pe care li-l smulsese fanaticilor, cu ajutorul căruia se putea face legătura între celula libaneză şi organizaţia centrală. Când Marmoud, Charly şi Hugo vor constata furtul, vor fi cuprinşi de o furie ucigaşă. Nu e nici o secundă de pierdut. Noam se îndreaptă spre taluzul drumului drumului şi îl coboară în cea mai mare viteză.

O maşină decapotabilă îşi face apariţia. Muzica răzbătând dinspre autovehicul bubuie mai tare decât motorul. O orchestră

de viori şi alămuri acompaniind un cântăreţ siropos înveseleşte peisajul sumbru, acoperind zgomotul vehiculului care rage mai ceva decât un leu înfometat.

Noam se aşază în mijlocul drumului.

Maşina rulează, imperturbabilă, cu o viteză nebună.

Noam ezită.

Maşina nu încetineşte, ci se repede înainte.

Orbit de farurile care-l învăluie într-o lumină crudă, Noam rămâne în mijlocul şoselei, la pândă, gata să sară în ultimul moment în şanţ.

Maşina se opreşte la mai puţin de un metru. O voce amuzată

izbucneşte:

— Hei, omule, genial! Ce tupeu! Mi-a plăcut… De unde

ştiai că mi-am reparat frânele? Tu eşti ăla care mi-a trimis factura?

Oprind motorul şi radioul, o huidumă se extrage cu greu din maşină, încântată. O coamă ondulată îi încadrează chipul osos cu nas coroiat. Se apropie de Noam făcând o mulţime de gesturi ample; corpul i se clatină, îmbibat de alcool.