Amintirile nu i se limitează la propria existenţă, căci reprezintă

întreaga epopee umană. De obicei, cuvintele se aştern pe hârtie pentru a rămâne peste timp, el le scrie pentru a nu se pierde. În fond, despre asta a fost vorba dintotdeauna: să pui eternitatea în acord cu efemerul.

Totuşi, în această dimineaţă, Noam se îndoieşte că va reuşi să pună punctul final. Forţele distructive sunt gata să triumfe.

Deşi adesea a trăit pe pielea lui această înclinaţie de-a lungul istoriei, de această dată sesizează un element inedit: progresând până la a trece de la putere la superputere, umanitatea a ajuns să fie o ameninţare pentru ea însăşi.

În ce moment al poveştii să se fi oprit? În era neoliticului, deoarece, scârbit să mai trăiască, a înfruntat autoritatea şi a fost executat în piaţa publică…

PARTEA ÎNTÂI

DISPĂRUTA

1

Mai întâi a fost vacarmul. În apropiere, inflexibil, neîntrerupt, mă asurzea un huruit în straturi grave, unele înfundate, altele tunătoare, toate străbătute de fulgere violente.

Mai apoi umezeala. Ca un cearceaf jilav, mă învăluia o pânză de răcoare, o picătură izbindu-mi buzele; din reflex, limba a prins-o, iar perla lichidă a coborât în văgăuna gâtului, grea, enormă, binefăcătoare mai ceva decât un burduf întreg de vin.

Şi mai apoi, în sfârşit, a fost lumina sau mai degrabă haloul ei, când am deschis pleoapele într-o ceaţă de vapori albăstrui.

M-am ridicat.

Unde mă aflam?

Priveam cu atenţie împrejurimile şi, obişnuindu-mă cu vuietul care-mi sfredelea timpanele, mi-am dat seama că mă

găseam într-o cavitate stâncoasă mărginită de o cascadă.

Indiferentă, ziua se ivea prin valurile agitate care închideau camera minerală.

Oare de cât timp dormeam pe această spumă a cărei catifea învelea pietrele?

Mi-am frecat gleznele, încheieturile mâinilor, apoi mi-am întins braţele şi picioarele. Trosnituri. Uşurare. Deliciu. Un fluid suav mă încălzea din nou, pornind din articulaţii, pentru a-mi aduce valuri de plăcere în muşchi şi tendoane. Am inspirat adânc. Ce bucurie! Pentru moment, nu încercam să-mi dau seama ce mi se întâmplase, doar savuram clipa. Am inspirat din plin îmbătătorul parfum al umbrei, efluvii amestecate de ciuperci şi de humus. Dincolo de căderea de apă

a torentului, mă amuza să descopăr strigătele păsărilor, bătăile lor din aripi, clipocirile precise ale râului, spaţiul nemărginit care te lăsa să ghiceşti ecourile.

Mă măsuram din cap până-n picioare cu un sentiment

ambiguu, ca şi cum trupul era şi nu era al meu, pe cât de străin, pe atât de familiar: străin pentru că îmi descopeream gambe proeminente de atlet, părul brunet de voinic, pielea mată de vânător; familiar pentru că îmi recunoşteam fiecare detaliu.

Trebuie să fi dormit multă vreme, mă gândeam căscând.

M-am întins pe spate. Priveam fix tavanul din calcar gălbui, cu sclipirile diamantine ale picăturilor de apă.

Amintirile îmi reveneau, ţâşnind în dezordine, ca nişte scandalagii dând din coate la intrarea pe-o uşă. Era acolo Lacul, Lacul copilăriei mele, maiestuos, iubitor, pe malul căruia crescusem fără griji. După care a venit Valul, cel al potopului, şi, rostogolindu-se odată cu el, chipurile mamei, ale lui Barak, Noura, Tibor. Apoi fulgerul care s-a dezlănţuit asupra noastră, dispariţia Nourei. În sfârşit, revelaţia destinului meu insolit: să nu îmbătrânesc niciodată. M-a copleşit disperarea gândindu-mă la fiul meu Ham, la ultimu-i suspin, la preumblările mele prin vremi… Totul ţâşnea cu viteza cataclismului care distrusese Vechea noastră Lume. În câteva secunde, mi-am recăpătat memoria şi am redevenit eu însumi.

M-am aşezat la loc. Am pipăit solul, am înaintat spre margine şi-am întins mâna spre mijlocul cascadei reci ca gheaţa. Unde eram? Sălăşluiam printre morţi? Totuşi păstram densitatea realului.

Prin ce miracol supravieţuisem supliciului?

Reconstituiam ultimele evenimente: înhumarea fiului meu, înrolarea într-o trupă de mercenari, furia turbată de a masacra duşmanii care-mi erau indicaţi, crima, condamnarea, butucul pe care mi-am pus capul, toporul călăului, care s-a ridicat, lama care a căzut implacabil, şuieratul, şocul, arsura de pe şira spinării, întunericul…

— Ajutor! am urlat ducându-mi mâinile la gât. Ajutor!

Cu degetele mari mi-am palpat ceafa, maxilarul, mărul lui Adam: nici urmă, nici durere. Mă sufocam, cu sudoarea picurându-mi. Inima-mi galopa, stomacul mă durea, aveam să

vomit. Uimirea se preschimba în teroare. Cum de era posibil?

Fusesem decapitat şi iată că mă trezeam în mijlocul unei grote, proaspăt, intact, fără măcar o cicatrice!

M-am ridicat. Sângele îmi umfla venele.

— E cineva?

Mugetul vijelios persista indiferent.

— Nimeni?

Nu puteam accepta izolarea, aş fi vrut ca totuşi cineva să mă

primească şi să mi se explice.

Am examinat în grabă mijlocul de a părăsi bârlogul, ca şi cum ieşirea mea de acolo avea să limpezească misterul… De-a-buşilea, pe dibuite, am descoperit la dreapta o cărăruie creată

de natură; ţinându-mi respiraţia, am traversat tunătorul torent, trezindu-mă, ameţit, în plină zi, în faţa unui spaţiu de dimensiuni gigantice.

În jur, hărmălaie de pâraie repezi şi, ceva mai departe, dincolo de puhoi, o pantă bolovănoasă, mărginită de copaci îmbrăcând versanţii unui munte. În vale, cu învolburarea vârtejurilor înspumate, apele furioase se rostogoleau într-un bazin opalin, care devenea turcoaz acolo unde vâltoarea se mai domolea, transformându-se într-un râu al cărui traseu sinuos îl puteam urmări cu privirea până când acesta se pierdea în inima pădurii de conifere. Deasupra strălucea un cer curat, azuriu, ţipător, brăzdat de păsări de pradă. O scurtă privire în urmă

mi-a dezvăluit o creastă acoperită cu zăpadă, cu vârfuri zimţate.

De pe prundiş printre stânci, din băltoace în firişoare de apă, alunecând, târându-mă, sărind, am înaintat cu grijă, ajungând pe teren stabil. M-am repezit, istovit, printre ferigi, încovrigându-mă. Acum că mă găseam pe un mal, fie el şi râpos, larma se mai domolea, respiram mai bine, vedeam mai bine, gândeam mai liniştit.

Îmi lipsea o parte din propria poveste. Ce să se fi întâmplat

după căderea lamei toporului fatal? Să mă fi tăiat în două?

Probabil că nu. Lovitura fusese deviată. Da, deviată, e evident!

Cu capul pe buştean mi-am pierdut cunoştinţa, dar nu şi viaţa.

Am răsuflat uşurat…

Un cârd de stăncuţe cu picioruşe roşii se rotea prin aer.

Două vulpi hoinăreau, cu pas grăbit şi privirile la pândă. M-am ridicat şi am scrutat panorama. Un abur liliachiu, asemenea unui suflu, acoperea şuvoaiele, grohotişurile, pădurea întunecată ai cărei spini fremătau în bătaia vântului. Zborul unor sturzi, dens ca un nor, preschimba versantul. Nu păşisem niciodată pe acest tărâm, nu urcasem nici coaste atât de abrupte, nu hălăduisem prin păduri de brazi, nici nu întâlnisem zăpezile veşnice. Oare la ce distanţă de Biril, locul nenorocirilor mele, fusesem aruncat? Cu siguranţă, beneficiasem de ajutor. Acest orizont cu sălbăticia sa ascundea, de fapt, aliaţi. Poate ar fi trebuit să-i aştept?

Deşi chinuit de întrebări, mă agăţam de două certitudini: nişte oameni mă protejaseră, va trebui să aştept întoarcerea lor.