— Cât?
Ridică privirea, se uită pătrunzător la cei doi şi repetă fără
vlagă:
— Cât?
Hassan exclamă: hackerul nu a înţeles că problema îl loveşte pe fiecare dintre noi?! Fără electricitate, dacă întreaga pânză de păianjen mondială a www-ului e blocată, toată
planeta va fi paralizată, şi chiar şi el se va nărui cu tot cu ascunzătoare.
— Cât? Aştept.
Pentru a-şi sublinia răbdarea binevoitoare, apucă o geantă, o deschide, scoate cu ambele mâini mai multe chipsuri şi începe să le ronţăie.
Hassan insistă subliniind încă o dată miza colectivă, inevitabila confuzie generală.
— Cât? îl întrerupe Stan. Finanţez o echipă, un spaţiu, materiale, îmi asum nişte riscuri. Cât?
— Stan, dacă nu se face ceva, în trei zile aceşti bani nu-ţi vor mai servi la nimic.
— Cât?
Noam îşi dă seama că Stan, asemenea iluminaţilor pe care i-a întâlnit de-a lungul secolelor, nu înţelege aproape nimic din realitate. Un obişnuit al ecranelor, îmbătat de măiestria-i întru algoritmi, îşi închipuie că, în cazul în care lumea va dispărea, un soft nou, conceput de el, va crea o alta, mai bună.
Convingerea dementă îl face să nu ia în seamă faptele. Cu ochii lipiţi de monitoare, Stan îi înştiinţează:
— Patru milioane de dolari.
Hassan rămâne stupefiat. Înainte de a-şi relua cupletul
indignat, Noam tranşează chestiunea:
— De acord. Patru milioane de dolari.
În ciuda greutăţii lor, pleoapele lui Stan clipesc de plăcere.
Hassan se întoarce spre Noam.
— Ce? Ai tu patru milioane de dolari?
— Nu, dar o să am curând.
— Cum?
— Nu am nevoie decât de două lucruri: lut şi un cuptor. Poţi să-mi faci rost?
Acasă la Hassan, care-l găzduieşte în camera de oaspeţi, Noam îşi pune rucsacul pe pat şi scoate cele două comori: laptopul teroriştilor şi manuscrisul său. În ciuda grabei, aruncă
o privire nostalgică asupra caietelor în care şi-a consemnat memoriile. Va reuşi să le ducă la bun sfârşit? Îşi consideră
mărturia necesară mai mult ca niciodată. A pornit acest demers temându-se pentru evoluţia umanităţii, dorindu-şi să
lămurească drumul care l-a purtat până aici pe el, care a traversat vremurile, dar iată că totul se precipită. Geniul uman nu mai ţine cont de bunul simţ. E un copil strălucit, capricios, temerar, lipsit de morală, a cărui putere de a construi o egalează pe aceea de a distruge. Capabil de ce e mai rău, dar şi de ce e mai bun, acţionând fără perspicacitate, flirtează
continuu cu ceea ce detestă: moartea. Când o respinge, când o sfidează, dar nu renunţă niciodată la această confruntare exacerbată. Între ei, oamenii se prefac că-şi vorbesc; în realitate, nici unul dintre ei nu se adresează decât unui singur interlocutor, moartea, semenii rămânând pierderi sau beneficii colaterale.
Noam răsfoieşte paginile acoperite de un scris regulat.
Amintirile nu i se limitează la propria existenţă, căci reprezintă
întreaga epopee umană. De obicei, cuvintele se aştern pe hârtie pentru a rămâne peste timp, el le scrie pentru a nu se pierde. În fond, despre asta a fost vorba dintotdeauna: să pui eternitatea în acord cu efemerul.
Totuşi, în această dimineaţă, Noam se îndoieşte că va reuşi să pună punctul final. Forţele distructive sunt gata să triumfe.
Deşi adesea a trăit pe pielea lui această înclinaţie de-a lungul istoriei, de această dată sesizează un element inedit: progresând până la a trece de la putere la superputere, umanitatea a ajuns să fie o ameninţare pentru ea însăşi.
În ce moment al poveştii să se fi oprit? În era neoliticului, deoarece, scârbit să mai trăiască, a înfruntat autoritatea şi a fost executat în piaţa publică…
PARTEA ÎNTÂI
DISPĂRUTA
1
Mai întâi a fost vacarmul. În apropiere, inflexibil, neîntrerupt, mă asurzea un huruit în straturi grave, unele înfundate, altele tunătoare, toate străbătute de fulgere violente.
Mai apoi umezeala. Ca un cearceaf jilav, mă învăluia o pânză de răcoare, o picătură izbindu-mi buzele; din reflex, limba a prins-o, iar perla lichidă a coborât în văgăuna gâtului, grea, enormă, binefăcătoare mai ceva decât un burduf întreg de vin.
