— Nu-mi pasă că vor face profit, îi răspunde Noam. Atâta vreme cât vestea circulă.
— Ar dura prea mult! Dacă ar fi avut simţul urgenţei, reprezentanţii noştri politici nu ne-ar fi lăsat naţiunea să se ducă la fund.
— Serviciile secrete?
— Hm…
— Păi şi-atunci nu facem nimic, doar aşteptăm apocalipsa?
— Nu am spus asta. Vino.
O oră mai târziu, Hassan şi Noam ajung la un antrepozit aflat în apropierea portului din Beirut. Pe o structură metalică, blocuri mici de piatră gri formează pereţi aspri acoperiţi cu tablă ondulată. La exterior, nici zugrăveală, nici tencuială, numai jeturi de urină la baza unui zid jos din beton; în interior, o zăpuşeală şi o penumbră copleşitoare. Hassan apasă pe un
întrerupător; neoane pâlpâie împroşcând scântei înainte de a se hotărî să răspândească o licărire verde-albăstruie chioară. Cei doi bărbaţi se strecoară printre cufere mari din placaj. Un miros de hoit te izbeşte. Ridicând o trapă, coboară o scară
elicoidală din fier ruginit, trezindu-se în faţa unei uşi blindate.
Hassan tastează un cod, se aude un semnal, al doilea cod, semnalul se schimbă, al treilea cod, şi uşa se deblochează.
Pătrund într-un spaţiu în care ventilatoarele din tavan şi gurile de aerisire introduc aer proaspăt. Cocoţaţi pe nişte scaune înalte aliniate în faţa unui şir de tablete, cincisprezece tineri pianotează pe tastaturi, în faţa unor ecrane de mari dimensiuni. Atitudinea acestora îl intrigă pe Noam: nepăsători, moleşiţi parcă, îşi concentrează întreaga energie în vârful degetelor şi în clipirea din ochi. Moluşte prevăzute cu extremităţi supraîncălzite… Profund absorbiţi, fetele şi băieţii aceştia nu numai că nu le dau nici o atenţie, dar nici măcar nu-i observă pe vizitatorii sosiţi.
— Piraţi informatici, explică Hassan. Sparg orice site, oficial sau privat, al vreunui minister, armate, industrii farmaceutice, consorţiu mediatic, al vreunui miliardar. Odată
intraţi în sistem, au acces la date, le modifică, le şterg, le blochează.
— Cu ce scop?
— Jocul. Provocarea. De dragul pirateriei.
— Bani?
— Ce-ar face cu ei? Uită-te şi tu cum trăiesc! Un şobolan de canal nu se visează şobolan de câmp.
Hassan merge în celălalt capăt al sălii. Acţionează sistemul digital al unei alte uşi cu blindaj de oţel, îl împinge pe Noam înăuntru şi strigă:
— Salut, Stan.
— Sal’.
În faţa mai multor monitoare, tipul a răspuns mecanic, fără a
articula sau a-şi ridica pleoapele. E enorm. Două sute de kilograme. Noam nu a văzut niciodată o asemenea masă
diformă. Deşi umflat, capul îi pare minuscul deasupra volumului de grăsime.
— El e Noam.
— Sal’.
Tipul nici n-a clipit. Ochii săi reptilieni cu corneea îngălbenită, lipiţi de ecran, se mişcă rapid.
După prezentări, Hassan îi laudă lui Noam măiestria tehnică
a lui Stan, mare lansator de alerte, denunţător de scandaluri, responsabil de numeroase crize salvatoare. A spart dosare confidenţiale clasate, a difuzat secrete de stat, a denunţat răzbunarea mediatică a unor personalităţi care au minţit cu neruşinare. Nimeni nu l-a găsit de când s-a înmormântat aici, toţi cei care au ceva de ascuns îi ştiu de frică. Operează sub pseudonimul Serpico.
— Să te pun la curent? îi propune Hassan mormanului adipos.
— K, susură Stan, rămânând nemişcat.
Ceea ce pare să însemne: „OK.“
În timp ce Hassan îi povesteşte despre complotul demascat de Noam, ochii şi degetele lui Stan continuă să dialogheze cu consolele. „Oare e atent la ce i se spune?“ se întreabă
îngrijorat Noam.
La sfârşitul prezentării minuţioase, Hassan lasă să-i scape:
— Ajută-ne.
— K.
— Îţi dai seama de importanţa întregii situaţii?
— K.
— E o problemă de viaţă şi de moarte. Şi pentru întreaga lume, şi pentru tine.
Stan, cu fruntea aplecată spre ecran, pare la fel de puţin interesat ca un angajat căruia i s-a terminat programul de lucru.
