*
— Fluviile caută marea. Şi tu?
În mijlocul unui adăpost luminat de lampioane, un bătrân mă privea atent, aşteptându-mi răspunsul. Ne mai întâlniserăm în numeroase ocazii de-a lungul acestor ani – călăuzea convoaiele negustorilor de cositor, material indispensabil oricărui turnător în bronz; în acea seară am împărţit proviziile la cină.
— Caut o femeie.
— Sunt o grămadă.
— Eu caut una anume, i-am spus.
S-a dat înapoi, şi-a pus vin din burduf, l-a plimbat prin gură, a gâlgâit, a înghiţit şi-a plescăit din limbă.
— Nu-i normal!
Acestea au fost ultimele noastre vorbe. Când ne-am reîntâlnit, şi-a întors privirea.
Felul meu de-a fi se îndepărta pe zi ce trecea de comportamentul obişnuit. Aceşti oameni făceau o muncă grea, câştigau anevoie din ce să supravieţuiască, abia reuşind să-şi hrănească familiile, în timp ce eu hoinăream sub cerul liber, în voie, însoţit de-un câine.
Nu mă opream într-un sat fără a-l scotoci şi făceam apel la mirosul lui Roko, apropiindu-i rochia de nări; pe nesimţite, peregrinările mele evoluaseră. Cu cea mai mică ocazie, părăseam cărările şi o luam la întâmplare prin crânguri, codri, prerii, preferând pădurile neumblate şi dese, luminişurile secrete. Eu eram cel care-şi croia drumul, în loc să îl urmeze.
Îmi plăcea să mă contopesc cu natura vegetală, cu animalele, pietrele, orizontul larg, văzduhul fără sfârşit, lăsând ca vigoarea lor să mă pătrundă, iar curenţii acestora să-mi curgă
prin vine. Marele dormitor comun care era pădurea îmi dăruia nopţi feerice, iar la ivirea zorilor cântecul cocoşului anunţa splendorile ce aveau să vină.
Chiar dacă încă păstram în minte ţelul periplului meu –
eliberarea Nourei –, imensitatea spaţiului şi a timpului, generozitatea naturii care mă înconjura începeau să îl şteargă
puţin câte puţin. Universul mi se oferea, şi eu lui. Păşeam prin autentica realitate a lumii. Exaltarea nu-mi slăbise câtuşi de puţin. Frumuseţea făcea ca oboseala să dispară. Îndemnul de a trăi se ivea de pretutindeni.
De-a lungul acestor peregrinări în care plecam pe nepusă
masă, Roko şi cu mine savuram amândoi aceeaşi bucurie sălbatică, deoarece aveam o aceeaşi mamă: natura. Trebuia să
văd totul, el să adulmece totul. Nu străbăteam ţinuturi identice, el traversa o pădure olfactivă, eu traversam o pădure spectaculoasă – aşadar nu împărtăşeam decât păduri sonore, pentru că, la fel ca el, şi eu aveam un auz ascuţit. În vreme ce eu deveneam pupila care venera universul, Roko îi devenea nas, aducându-i un omagiu perpetuu.
Noura, unde eşti?
Voi străbate lumea-ntreagă pentru a te regăsi.
Dar cât de-ntinsă să fie această lume? Atunci să judecăm lucrurile pornind de la individ. Corpul nostru constituind unitatea de măsură – degete, coate, picioare, paşi –, proiectăm deci distanţe omeneşti. Celălalt mod ar fi s-o măsurăm din ochi. Dacă cercetăm cu atenţie depărtarea, ne izbim de o limită, cea a vizibilului. Dar ce se află dincolo de ceea ce vedem? O fi totuşi ceva? Da, pentru că orizontul se îndepărtează pe măsură ce avansăm: nu-l putem atinge, îl tot împingem. Pasul şi privirea se completează. Picioarele îmi arătaseră că pământul nu se limita la ceea ce puteam cuprinde cu privirea, că deplasarea mea va face ca mâine să prelungesc
peisajul. Invizibilul se reducea la nevăzut-încă.
Noura, unde eşti?
— Roagă-te Zeului muntelui. Orice ai dori, un sfat, sănătate, copii, o femeie, cere sfatul Zeului muntelui.
Ţăranul a punctat cu o greoaie clătinare din cap ceea ce tocmai îmi sugerase. Fraţii, verii, unchii acestuia, în acord cu el, au murmurat în cor:
— Încearcă.
— Închină-te la picioarele lui Zalmoxis.
— Te va ajuta.
Obişnuit cu acest gen de sfaturi, simţeam de câteva zile, străbătând vâlcelele umbrite de păduri de molid, că se întâmpla ceva diferit. Arareori am adunat atâtea povestioare de bun augur, reţete vindecătoare, interpretări ale viselor, intervenţii pe lângă strămoşi, reconcilieri cu Spiritele naturii.
În plus, peisajele care-mi aminteau de plaiurile copilăriei, de râurile, pădurile, urşii, lupii, râşii ei, îmi inspirau o familiaritate care mă făcea să fiu deschis credinţelor locuitorilor săi.
Prima dată când mi s-a menţionat numele lui Zalmoxis, am ridicat din umeri. Era atâta entuziasm în jurul acestei figuri, că
discursurile se încâlceau, confuz. Zalmoxis era un om, sau un Zeu? Un rege, sau un demon? Un impostor divinizat, sau o putere reală? Totuşi, încetul cu încetul, după ce am cercetat veneraţia pe care o suscita acea fiinţă excepţională, chiar dacă
duşmanii susţineau că, din timp în timp, pretindea sacrificii umane, m-am hotărât să-i fac o vizită. Ce aveam de pierdut?
Ce avusesem de pierdut pierdusem deja: Noura. Nu riscam nimic dacă obţineam cu abilitate o pistă de la acest faimos Zalmoxis.
Însoţit de câinele meu, am plecat aşadar în pelerinaj pe
muntele Kogaionon12.
Acesta era situat într-o regiune cu climat temperat, în sudul
a ceea ce avea să fie numit mai târziu Munţii Carpaţi. Toate nuanţele de verde se arătau în acele văi, verdele gălbui al câmpurilor, verdele crud al câmpurilor proaspete, verdele-brun al muşchiului, verdele întunecat al brazilor, verdele-albăstrui al vârfurilor din depărtare; pe versanţii stâncoşi, calcarul alb se adăuga nuanţelor cenuşii de o asemenea delicateţe, încât aceştia deveneau atrăgători în loc să înspăimânte.
Ghizii mei, doi fraţi dintr-un cătun învecinat, mi-au precizat că locurile abundă de grote, dar că aveam la dispoziţie exact timpul necesar pentru a ajunge la cea în care sălăşluia Zalmoxis. Pe drum mi-au subliniat faptul că zeul nu bea nici vin, nici bere, că nu mânca niciodată carne şi că impusese celor din preajmă un regim vegetarian. Îi mira un detaliu: repulsia lui Zalmoxis faţă de copii; interzisese ca aceştia să se apropie de el.
