aţâţe, să mă excite, să mă aprindă, să mă lingă, să mă înghită.

De dimineaţă devenisem jucăria plăcerilor ei.

De-a lungul acestei iniţieri, Noura se aflase în permanenţă

în preajma noastră. Nu o învăţam pe Noura bis decât ce mă

învăţase Noura, excitaţia feminină, tempoul feminin, orgasmul

feminin, puterea feminină. Nu-mi doream doar ca ea să-şi piardă virginitatea, ci să devină o femeie adevărată, sigură pe sine, care să abordeze bărbaţii pe picior de egalitate, ba chiar de superioritate. Desăvârşeam învăţăturile Nourei.

Câinele se târa, pândind, spre un iepure care ronţăia nişte trifoi. Preocupat, rozătorul nu l-a simţit, după care, alertat de gâfâitul câinelui, a zbughit-o printre ierburi. Roko s-a luat după el cu şi mai mare viteză, în urmărirea prăzii care înainta în salturi. Când a fost pe punctul de a-l înşfăca, iepurele a schimbat brusc direcţia. Derutat, Roko şi-a continuat fuga făcând un ocol larg şi apropiindu-se din nou. Iepurele a luat-o de-a curmezişul. Roko a început iarăşi un ocol interminabil.

Urmărirea a continuat astfel: unghiul triumfa asupra curbei, distanţa dintre urmărit şi urmăritor se mărea, primul câştigând avans cu fiecare schimbare de direcţie, al doilea epuizându-şi puterile tot deviind. Mă prăpădeam de râs. Prin darul întoarcerilor bruşte, natura a avut grijă ca iepurii să le scape uneori câinilor.

— Roko, la picior!

A venit gudurându-se, cu limba atârnând. Chiar dacă nu prinsese urecheatul, se distrase de minune.

În acel moment aş fi vrut să-i explic tovarăşului meu decizia care mă înviora în acea zi. Schimbare de tactică: Nimrod, marele vânător, îşi trimisese peste tot misionarii pentru a o găsi pe cea mai frumoasă femeie din lume? Perfect! Voi profita de munca lui. Fie deja o capturase pe Noura, fie avea s-o facă

în curând.

La drum, aşadar, spre Babel15!

8. Macadamul e lipsit de memorie, nimeni nu poate lăsa urme. Nerecunoscător, indiferent, acesta uită, neagă. Dacă totuşi suferă transformări, asta se datorează doar intemperiilor. Pentru drumurile de macadam nu am duioşia pe care o păstrez cărărilor gloduroase.

9. Trocul s-a definit ca fiind economia de dinaintea apariţiei banului. Consider că este vorba despre o eroare. Depăşisem trocul de foarte multă vreme. Trocul adevărat punea faţă în faţă doi oameni care râvneau, fiecare, obiectul celuilalt.

Probabil că într-un moment anume exista coincidenţă de necesităţi – altfel cum aş fi putut schimba, într-o seară cu furtună, un silex pe o lampă cu seu? Totuşi, această

reciprocitate survenea doar arareori: adesea, unul din cei doi trebuia să accepte un anume produs intermediar, pe care ştia că îl va utiliza într-un viitor schimb. În context, se întâmpla să se dea bunuri tranzitorii, care nu satisfăceau nevoia directă, dar care foloseau mai târziu. Pe scurt, exista mai întotdeauna un obiect de schimb care ţinea loc de bani. Pe când nu apăruseră monedele şi bancnotele, conceptul despre acestea exista deja în mintea noastră. Nu făceam troc, ci schimburi.

Economia monetară a precedat, aşadar, banul.

10. Astăzi, „întinderile sălbatice“ – parcuri naturale, sanctuare animaliere – nu subzistă decât prin bunăvoinţa noastră şi prin decizii politice. Rezistenţii trebuie să

lupte eroic cu productivismul şi cupiditatea, pentru a obţine un minim respect faţă

de natură.

11. Dintotdeauna mi s-a părut că vânzarea tăcută prin etalare de bunuri reprezintă prima formă de imunitate diplomatică. Este stabilit un loc neutru – o ambasadă, un congres, o întâlnire la vârf – unde oameni, chiar adversari fiind, se adună să discute paşnic. Cât timp au loc negocierile, se consideră că aceştia sunt de neatins. Contează numai eventualul acord. Dacă neînţelegerea persistă, fiecare pleacă la el acasă. Disputa şi cooperarea îşi dau mâna.

12. Masivul Piatra Craiului, din România. La acea vreme, se ocolea cu respect şi lumea se temea de pantele ameţitoare. Astăzi, toţi alpiniştii vin să se antreneze în aceste reliefuri spectaculoase, pe pereţii abrupţi.

13. Istoricul grec Herodot a fost cel care a vorbit pentru prima oară de Zalmoxis, spre anul 450 î.Ch. Deşi a reuşit să localizeze teritoriul în care se găsea, printre geţi, o populaţie tracă trăind pe teritoriul actualei Românii, nu a izbutit să-l situeze în timp – într-un paragraf îl prezintă ca fiind discipol al lui Pitagora, în altul ca trăind mult înaintea acestuia. Sigur e că Herodot a furnizat câteva detalii: Zalmoxis trăia într-un lăcaş subteran, îi încredinţa pe toţi cei ce stăteau să-l asculte că moartea nu exista, dispărea şi reapărea cu regularitate. În sfârşit, Herodot a conchis că n-ar şti să spună dacă acest Zalmoxis fusese o fiinţă umană sau divină.

Graţie acestor îndoieli şi semne de întrebare, Herodot se potrivea cu descrierea lui Tibor. Ca urmare, fără să fi descoperit mai multe, autorii i-au sporit legenda. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, românii l-au făcut chiar o figură fondatoare a identităţii lor. Acei intelectuali erau adepţii protocronismului, o retroproiecţie naţionalistă care postulează că orice popor are rădăcini proprii mergând până în Antichitate, şi chiar în preistorie, fără legătură cu vecinii săi. Lipsiţi de orice realism, protocroniştii au transformat societăţile plurietnice din trecut în societăţi monoetnice pure; astfel, anumiţi protocronişti au stabilit o filiaţie directă între gali şi francezii de astăzi, între goţi şi suedezii din contemporaneitate. În România, în special în timpul dictaturii lui Ceauşescu din secolul XX, s-au găsit câţiva care să

recurgă la Zalmoxis, „Bătrânul Zeu“. Tibor nu va înceta să intrige, să inspire diverse teorii, legende, mituri. Voi reveni în mai multe rânduri la asta, pe parcursul memoriilor mele.

14. Biblia a păstrat amintirea lui Nimrod. În Geneză este descris ca fiind primul rege pe care l-a cunoscut lumea după Potop. Suveran peste Babel, a stăpânit mai

apoi o droaie de cetăţi din Mesopotamia. „Nimrod a fost cel dintâi viteaz pe pământ. El a fost vânător vestit înaintea Domnului Dumnezeu.“ Modelul vânătorului este opus celui al păstorului – de mii de ori mai bun – reprezentat de David. Mai târziu, termenul a fost mai bine precizat. Comentariul din Zohar accentuează că: „Prin cuvântul vânător, Scriptura nu înţelege un vânător de animale, ci de oameni.“ Violenţa este caracteristica lui Nimrod şi a tot ceea ce este legat de el.

În ebraică, numele său înseamnă „revoltatul“ sau „revoluţionarul“, cel care schimbă ordinea lucrurilor, care impune ceva nou în istorie.

În secolul I, Flavius Josephus, în ale sale Antichităţi iudaice, ne furnizează

numeroase alte informaţii pertinente despre Nimrod: tirania, frica de un al doilea Potop.

15. În mod bizar, Babel a rămas legat în istorie de cetatea Babilonului al cărei turn uriaş ar fi fost. E vorba despre o asimilare târzie, după două mii de ani, datorată evreilor care au scris Biblia, aceştia amestecând elemente de dată recentă

cu amintiri mai vechi: Babilonul era pe atunci imensa cetate fabuloasă, cu grădini suspendate, cu temple maiestuoase, pe care şi-o disputau grecii şi perşii; mai mult, în ebraică, limbă care nu conţine vocale, Babel însemnă şi Babilon. Ca toate marile oraşe, deţinea un zigurat şi, în cazul de faţă, acesta era pe măsura imensităţii sale: şapte niveluri închinate zeului Marduk. Evreii puseseră aşadar pe seama Babilonului Turnul Babel cel prăbuşit. Or, în pragul celui de-al patrulea mileniu dinainte de Christos, perioada despre care vă vorbesc, Babilonul încă nu exista şi, în acea vreme mai degrabă de legendă decât dovedită istoric, Babel era cetatea regelui Nimrod.

4

La început am crezut că era vorba despre un miraj.

În zorii zilei, când atmosfera era uşor lipicioasă din cauza ceţii, Spiritele râului şi ale canalelor profitau de pâclă pentru a crea, printre picăturile perlate, o imagine fantastică, nebunească, paradoxală: scări urcau dincolo de acoperişuri, animale gigantice străbăteau fortificaţiile, palmieri ieşeau prin ferestre, conuri din piatră zgâriau norii. În depărtare plutea o aglomerare de monştri şi de construcţii în nuanţe spălăcite, asemenea unui steag în bătaia vântului. Fără îndoială aveau să

se evapore.

Soarele s-a ridicat şi a limpezit atmosfera.

Oraşul mi-a apărut în faţa ochilor, clar, trainic, colorat, maiestuos. Pe măsură ce începea să prindă contur, îmi părea tot mai neverosimil. Nu exista aşa ceva!

Babel…

Pe măsură ce înaintam, mintea nu reuşea să discearnă

fenomenul. Pe când un sat se ghemuieşte la cotul unui râu, Babel se ridica de unul singur în mijlocul câmpiei. Un sat se ascundea, pe când Babelul se afişa în toată splendoarea. Pe când un sat se dezvăluia la nivelul privirii, Babelul te obliga să

ridici fruntea. Un sat este primitor, pe când Babelul se răstea de-a dreptul la tine.

Nimeni niciodată nu va încerca emoţia pe care am simţit-o văzându-l. În domeniul arhitectural, nu văzusem până atunci decât clădiri plate: un edificiu era construit la sol, fără a cotropi cerul. Vertical, Babel cucerea întregul orizont. Zidurile albe, imense, îşi înălţau meterezele abrupte, străjuite de nişte lei impozanţi, întrerupte de porţi gigantice din metal cu tauri sculptaţi, cărora li se adăugau trepte, platforme, arcade, terase, cornişe, fortificaţii, blocuri de piatră, coloane, piloni, flamuri, totul încheindu-se apoteotic cu un turn pătrat, un turn care le depăşea pe toate celelalte, depăşindu-se el însuşi prin

acumularea de etaje, tot mai înalte, şi mai înalte, extraordinar de înalte. Babelul ridicat astfel în picioare ne făcea insignifianţi, pe noi, pelerinii care urcam povârnişul indiferent al canalului. Ne strivea dintr-odată, demonstrând o putere invincibilă. Înainte de a-ţi stârni admiraţia, te obliga la supunere.

Pe măsură ce mă apropiam, creşteau vacarmul şi praful, bruftuluielile repetate ale hamalilor, busculada căruţelor, scârţâitul osiilor, schelălăiturile câinilor, răgetele măgarilor îndărătnici, un haos dominat de apostrofările unor gură-cască, de ţipetele copiilor, de numele strigate din prag spre casa vecină, de vociferările negustorilor din spatele tarabelor încărcate, de urletele care veneau dinspre taverne, de imnurile care se ridicau dinspre locurile sacre.

De îndată ce am apucat-o pe podul peste apa şanţului de apărare care înconjura cetatea, am pătruns într-o lume nouă, trecând pe sub poarta monumentală a cărei boltă părea să

ajungă în înălţimile la care zburau vulturii. Ici mirodenii, farduri, basmale, coliere, inele, leacuri; colo fructe, legume, făinuri, peşti, băuturi. La dreapta vânzătorii ambulanţi, neguţători, tarabagii, cerşetori, hoţi; la stânga preoţi, fecioare, scribi, contabili. În vârf palatul, templele, altarele, fântânile, grădinile; în vale uliţe, canale, scursuri, cuţitari, magherniţe, mocirla. Paşii se încrucişau, corpurile se frecau unele de altele, limbile se-ncălecau, schimburile se încurcau, afacerile abundau, zvonurile curgeau. Grupuri-grupuri, locuitorii cetăţii alergau din loc în loc, fără a privi în jur, grăbiţi, cu fruntea în pământ. Oraşul zumzăia mai ceva decât un stup de albine de tot acest du-te-vino şi de îmbrânceli.

Babel! Nimeni din ziua de azi nu şi-ar putea imagina ce am simţit intrând în cetate. Străzile înţesate, tarabele pline, miasmele în care se amestecau tămâia, orzul, iasomia, izul cărnii fripte, acea efervescenţă mă arunca în mijlocul unei existenţe tumultuoase, ca şi cum oraşul îşi avea propria pulsaţie, obligându-mă să mă adaptez ritmului său. Urcând spre palat şi spre temple, m-am simţit aspirat de spiritualitate

şi de calm; de îndată ce am coborât pe străduţele unde femei vopsite şi aproape dezgolite se plimbau lasciv de-a lungul zidurilor în timp ce berea curgea în valuri, am fost înclinat spre desfrâu şi sete. Nu străbătusem niciodată vreun oraş. În cătunul lacustru al copilăriei, în mijlocul pădurii pe care o străbăteam împreună cu unchiul meu Barak, de-a lungul cărăruilor strâmte pe care dădeam iama, cum mi-aş fi putut închipui civilizaţia urbană? Himera aceea încă nu răsărise din pământ!