— Nu dorm niciodată.
— Niciodată? Adineauri, preoţii tăi m-au rugat să aştept să-ţi faci somnul de după-amiază.
Tibor a scos un pufnet care a dat în tuse şi-apoi în scuipat.
— Nu dormeam, fumam…
A arătat spre un taler de bronz plin cu scrum şi cu fibre vegetale. Am recunoscut cânepa cu care îi plăcea adesea să se ameţească.
— Singura mea plăcere. Desigur, aduc alinare suferinzilor, le prescriu leacuri, îi sfătuiesc, îi luminez. Unii chiar mă
venerează ca pe un zeu, cred…
O scânteiere sardonică i-a luminat privirea. L-a cuprins tremurul, aşa că şi-a strâns mai bine mantaua în jurul corpului pentru a se încălzi.
— Faima ţi se întinde până departe, Tibor. Sau mai degrabă
cea a lui Zalmoxis.
— Ce farsă! a şuierat. Dar, mă rog, asta-mi permite să
supravieţuiesc. Ofrande, adoraţie, vizite.
— Mi s-a vorbit despre sacrificii umane.
M-a măsurat din cap până-n picioare cu animozitate. Am insistat:
— Zalmoxis pretinde sacrificarea unor nevinovaţi?
S-a întors plin de ură. M-a trecut un fior.
— Tibor, nu poţi cere aşa ceva! Nu e cu putinţă! Spune-mi că m-au minţit. Doar eşti un vindecător! Respecţi viaţa mai mult decât oricine.
— Viaţa cui?
M-a pironit cu privirea. M-am uitat lung la el, uluit în faţa durităţii de care dădea dovadă.
Cu degetele-i strâmbe şi îngălbenite asemenea unor gheare de găină a rulat cânepa, după care s-a oprit, dintr-odată
dezarmat. Am exclamat:
— Ai încredere în mine! Cândva am fost învăţat de către un excelent vindecător. Cum îl chema? Tibor, parcă. Fiinţa cea mai inteligentă, cea mai instruită, cea mai generoasă, cea mai stimabilă din câte am cunoscut. Lasă-mă să te ajut.
Prinzându-mă de mâini, unghiile-i încovoiate m-au zgâriat.
— Nu-ţi face griji pentru mine, Noam, nu-ţi risipi timpul.
Găseşte-o pe Noura, spune-i că o aştept şi adu-mi-o. Din
momentul în care o voi revedea, nu mă va mai durea nimic, sunt sigur de asta. Abia atunci mă vei fi vindecat. Şi-atunci voi putea în sfârşit să mor. Ce uşurare! După toate acestea, când mulţi oameni mor de durere, eu, care am fost mereu altfel, o să
mor de fericire!
Şi m-a împins cu tot dramul de putere care-i mai rămăsese.
— Du-te, Noam, du-te. Înconjură marea, mergi spre ţinuturi mai joase, ca să ajungi pe Tărâmurile Apelor Blânde. După
câte se spune, ceva se petrece pe-acolo. Fie Noura acolo se găseşte, fie se va întoarce.
— Tărâmurile cu Ape Blânde? E singura direcţie în care nu am luat-o…
— Pleacă, te implor. Regăseşte-ţi femeia şi adu-mi înapoi fiica. Dacă mi-o juri, voi rezista. Voi rezista până atunci fără
să…
— Fără ce?
A tăcut, coborându-şi pleoapele umflate. Câteva clipe mai târziu am înţeles după încetinirea suflului că dormita.
— Îţi jur, i-am şoptit plecând.13
*
Tibor mă metamorfozase. Am redevenit cel care, într-o dimineaţă, descoperise, consternat, răpirea Nourei. Cei şase ani fuseseră pe dată şterşi cu buretele. Şase ani în care, de-a lungul peregrinărilor mele, mă obişnuisem prea mult cu peregrinările. Şase ani în care călătoria mea sfârşea prin a nu avea drept ţel decât ţelul însuşi. Şase ani în care firea mea, predispoziţia spre bucurie a vieţii, moştenită de la mama, aneantizase toate celelalte trăiri. Interzicându-mi să sufăr, bagatelizasem absenţa Nourei, bucurându-mă în schimb cu asupra de măsură de natură. O parte din mine adoptase acest nomadism înscris, se pare, în felul meu de-a fi, acest chef de ducă pe care-l iubeam la nebunie. Tibor trezise o altă parte din mine: îndrăgostitul îngrijorat. Fusesem reconectat la acea
lipsă, la acea urgenţă.
— Mă întorc repede, Tibor, i-am spus înainte de a-l părăsi.
