fisură, arăta o uriaşă şi tandră afecţiune pentru sine însuşi. Fie când se machia, fie când perora despre propriile excremente, se îngrijea de sine. Admiram fără ironie acest superb egocentrism care-l făcea să fie o persoană care-şi trăia viaţa cu intensitate. Asemenea unui păstrăv argintiu care nu poate fi prins, Magicianul manifesta o vivacitate sclipitoare, care-l definea, împiedicându-te să-l poţi citi cu adevărat.

În ceea ce mă privea, în ciuda insistenţelor, nu-i răspundeam niciodată la veşnica întrebare: „De ce Babel?“ Departe de a-l descuraja, tăcerea mea îl ţinea aproape de mine: Gawan nu avea să mă părăsească atâta vreme cât nu-mi ştia motivaţia.

Zi după zi, Magicianul îşi relua isprăvile legate de extraordinara-i memorie. Nonşalanţa cu care reţinea şi reda interminabilele liste mă sidera de fiecare dată. Câteodată, făcea chiar predicţii: omora câte-un rozător, îl eviscera, îi punea măruntaiele pe foc şi descifra semne prevestitoare. O

făcea în mod confidenţial, dedicându-se fiecărui negustor în parte.

Într-o dimineaţă, adormit pe un povârniş, am simţit aromă

de liliac. Nu m-a trezit atât strălucirea începutului de zi, cât o

privire aţintită asupra mea. Pe când deschideam ochii, Magicianul m-a întrebat:

— Naram-Sin, mai vrei să ajungi la Babel?

— E tot ce îmi doresc.

— Atunci, ridică-te. Mă întorc la Kish. Să părăsim convoiul.

S-o luăm pe cărarea asta. În şase zile vom ajunge dincolo de munţi.

— Te urmez.

— De fapt, de ce Babel?

Am zâmbit, şi vântul ne-a învăluit.

Înconjurarea lanţului stâncos mi-a permis să culeg o grămadă de plante, unele din familia celor care-mi lipseau, altele necunoscute, pe care le strângeam pentru vindecările viitoare. Generos, Gawan mi-a propus ca unul dintre măgarii lui să fie încărcat cu proviziile mele de ierburi, din ce în ce mai voluminoase. Cât despre adolescentul care-l însoţea, mă

informase că acesta era mut.

— Tatăl lui, care era paharnic la palat, a descoperit la un moment dat un secret, mi-a precizat Magicianul. Nimrod a pus să i se taie limba, atât lui, cât şi tuturor celor din familie –

nevasta, cei patru copii, printre care şi el. După care au fost exilaţi din Babel.

— Absurd!

— Eficace. Secretul rămâne astfel bine păstrat.

— Crud!

— Crud ar fi fost să îi execute pe toţi, nu?

M-am revoltat:

— Încurajezi astfel de obiceiuri?

Magicianul s-a oprit visător.

— Pe Tărâmul Apelor Blânde se recurge adesea la mutilare:

i se taie mâna fiului care şi-a lovit tatăl; i se taie limba copilului adoptat care-şi renegă părinţii adoptivi; i se taie sânul doicii care a lăsat să moară sugarul. Uneori se recurge chiar la pedepse foarte aspre: dacă o casă se prăbuşeşte peste proprietar, se omoară zidarul; iar dacă aceasta cade peste fiul proprietarului, se omoară fiul zidarului.

— De unde vin aceste legi?

— De la zei, desigur.

— Tărâmul Apelor Blânde ăsta al tău nu mi se pare a fi tărâmul Justiţiei Blânde.

M-a privit fix fără să înţeleagă şi-a încercat să schiţeze un zâmbet. După care chipul i-a redevenit impasibil şi-a adăugat:

— Nimeni nu manifestă atâta străşnicie precum Nimrod. În ochii lui, nimic nu îndulceşte faptele, nimic nu poate fi o scuză. Este temut.

— Justiţia nu e de temut atâta timp cât e dreaptă.

Gawan a exclamat:

— Ciudat mai eşti! De unde vii, Naram-Sin? Pe ce lume-ai trăit până acum?

Ca să nu-l frustrez şi mai tare, am inventat la repezeală o poveste care să-i mai astâmpere curiozitatea: am ţesut o istorie a unui anume Naram-Sin, născut la Biril cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, a cărui familie pierise în urma unui potop, şi care visa să locuiască pe un tărâm scăldat de soare, lipsit de pericole, în care să-şi practice arta de a vindeca. Oare puteam să-i răspund cu sinceritate la întrebările privitoare la originea mea, viaţa sau vârsta pe care o aveam? Adevărul l-ar fi respins, dar minciunile mi le-a înghiţit cu desfătare. Odată

istorisirea încheiată, mi-a spus:

— Vreme încântătoare, tărâm liniştit, ape blânzi, populaţii întregi de vindecat, de acord. Dar spune-mi: de ce Babel?

După şase zile prin crânguri trosnind la tot pasul în bătaia

vântului, am ajuns la poalele unui versant acoperit de cedri enormi. Luminişurile ici-colo arătau faptul că oamenii se foloseau de arborii apăruţi din această puternică proliferare vegetală. Urmând un pârâiaş, am ajuns la un podiş de unde porneau mai multe văi. O grămadă de corturi umpleau spaţiul deschis, iar oamenii roboteau primprejur. Plutea un miros de fum şi de răşină încinsă.

— Aici este aşezarea Tafzar, m-a anunţat Magicianul.

Începând de aici drumul se simplifică.

— Cum aşa?

— Tărâmul Apelor Blânde este lipsit de păduri. Acest neajuns nu ne-a împiedicat să ne clădim oraşe – am învăţat să

amestecăm argila cu trestia şi să lipim cărămizile cu bitum.

Totuşi, palatele, templele, clădirile importante au nevoie de grinzi de mari dimensiuni. Cum pe pământurile noastre nu cresc decât tufişuri, arbuşti sau palmieri, căutăm buşteni în altă

parte. Aici au cedri de proporţii remarcabile şi ne oferă o materie care nu putrezeşte. Ajutaţi de către oamenii de aici, am construit un drum pentru transport.

Un drum drept, delimitat, bătătorit, uniformizat printre adâncituri şi ridicat la nivel pornea din luminiş. Boi mânaţi cu biciul trăgeau care pline cu buşteni, înaintând liniştit, sigur.

Cunoşteam deja roata şi carul. Roţi văzusem în stepele din Asia Centrală sau în Carpaţi: un disc din lemn plin se găurea pentru a i se monta în mijloc un ax de rotaţie. Odată întâlnisem o căruţă imensă, dar era o simplă ciudăţenie care ar fi fost suficient să treacă peste trei bolovani pentru a se rupe.

Limita roţii rămânea pământul. Or iată că, în Ţara Apelor Blânde, oamenii nu inventaseră roata, ci drumul. O suprafaţă