— Poftim?
— Să asculţi de o femeie? Neapărat tu trebuie să comanzi?
— Când conduceam satul natal, nu dădeam mai multe ordine femeilor decât bărbaţilor.
A ridicat din umeri. Conştient de reaua mea credinţă, am revenit la subiect, fără a ceda pentru moment:
— Întotdeauna am aşteptat consimţământul femeilor.
— Ei bine, pe-al meu îl ai! Ce? Nu mă găseşti atrăgătoare?
Plină de îndrăzneală, cu umerii drepţi, gâtul întins şi ochii scânteind. Am ghicit că în spatele lăudăroşeniei se ascundea o fetiţă nesigură pe sine.
— Eşti foarte frumoasă, şi-ntr-adevăr te doresc.
— Dovedeşte-mi-o.
De data asta a sunat ca o rugăminte, nu ca un ordin. Noura bis m-a-nduioşat. A început să însăileze un discurs grăbit,
muiat de emoţie şi lacrimi:
— Într-o zi, un bărbat va pune mâna pe mine. Cu forţa. Îmi va desface picioarele, fiindcă nu se va atinge de floarea somnului, şi mă va poseda. Atunci, da, desigur, voi deveni femeie… dar voi detesta dragostea.
Mâna-i febrilă, tremurătoare, a prins-o pe a mea.
— Asta-mi doreşti? Dacă nu eu voi fi cea care să-şi aleagă
primul bărbat, mă voi simţi pângărită, Noam. Tu însă nu mă
vei murdări.
Uluit de acele cuvinte, am ajuns să înţeleg mai profund ce se petrecea în mintea ei: dorită de bărbaţi pe care nu-i dorea, îşi exprima dorinţa de a mă avea pe mine, desigur, dar, mai mult de-atât, era vorba despre dorinţa de a fi stăpână pe viaţa ei, de a avea dreptul la iubire, la demnitate, la o plăcere care să
fie chiar a ei. Această revelaţie m-a pus la locul meu. În definitiv, ne supuneam destinului, destin care mă făcuse bărbat, destin care o făcuse femeie. Nu exageram opunându-mă? Dacă luptam împotriva unei evidenţe naturale, nu dădeam oare dovadă de un orgoliu exagerat?
Şi-a plecat fruntea, descurajată.
— Mă umileşti, Noam. Mă umileşti pentru că mă respingi.
Poartă-te ca un bărbat cu o femeie. Ce-i mai simplu de-atât?
M-am apropiat încet de ea, irezistibil, şi-am bâiguit:
— Nu-ţi batjocoresc dorinţa. Mă simt mândru şi sunt onorat.
Dar…
— Dar?
Deja pieptul meu se lipise de al ei, deja îmi simţeam înfierbântarea, şi pe a ei, focul care avea să ne ardă pe amândoi. Rezistenţa îmi ceda.
— Dar? a repetat.
Chipurile ni se ademeneau şi se întindeau unul către celălalt.
— Mâine am să plec.
Înainte ca buzele să ni se unească, mi-a şoptit dintr-o suflare:
— Mâine ai să pleci.
*
— Haide, Roko!
Entuziasmaţi de razele soarelui, inspirând din plin aerul cald, îmbătaţi de libertate, Roko şi cu mine umblam delectându-ne de natură. Ne-a întâmpinat valea înverzită; în mijlocul naturii exuberante am pornit să descoperim noi teritorii.
În urma mea, am lăsat-o pe Noura bis, adormită în grota secretă.
Deşi extenuat, eram numai ardoare. În acea noapte îmi împlinisem datoria, luând totodată parte la o metamorfoză.
Dacă pe-nserat strânsesem în braţe o copilă, în zori mă
îmbrăţişa o femeie. Noura bis cunoştea de-acum puterea propriilor buze, a sânilor, şoldurilor, fericirea pe care sexul ei o putea oferi bărbaţilor şi pe aceea de care ea însăşi se putea bucura.
Ne îmbrăţişam iar şi iar. De fiecare dată, se deda tot mai mult abandonului şi perspicacităţii, două stări considerate contradictorii, a căror tensiune produce totuşi voluptate: abandonul îi permitea lipsa de pudoare, în timp ce perspicacitatea o incita să pândească fiorul, şocul, intensitatea, variaţiile de ritm, freamătul sfârcurilor, contracţiile pântecelui, extazul.
A deprins repede. De dimineaţă, maestră a plăcerilor, a devenit stăpâna jocului, amuzându-se cu neruşinare să mă
