A surâs:
— Repede? Acest cuvânt nu mai înseamnă nimic pentru mine. Timpul nu se mai măsoară pentru mine.
După care, un spasm i-a secerat pântecele şi i-a schimonosit figura. După o serie de gemete, Tibor mi-a şoptit:
— Ba da! Timpul se măsoară în durere. Aşa că, te rog, du-te, dragul meu Noam, du-te cât mai repede.
Graţie lui, m-am contopit din nou cu propriu-mi adevăr: în ciuda uluirilor pe care mi le provoca, pământul nu-mi mai era de ajuns, eu de Noura aveam nevoie.
Cum trebuia să mă reîntorc la punctul de plecare pentru a o putea lua spre sud, am făcut cale-ntoarsă mergând pe urma paşilor mei.
Ajungând la han, nu am auzit nici sunetul cornului, nici prenumele meu strigat de vreo gură voioasă. Am trecut pe lângă stejarul în care nu mai era nimeni şi am descoperit că
hanul era gol. După tăciunii fumegând şi fructele care începeau să putrezească, am înţeles că fusese părăsit de puţină
vreme.
Am strigat din prag. Am strigat îndelung. Simţindu-mi neliniştea, Roko mi s-a alăturat cu lătrături.
Cele două femei să fi fost în plimbare?
M-am aşezat pe o rogojină şi le-am aşteptat.
A doua zi se anunţa ploioasă, aşa că cerul nu s-a înseninat decât spre asfinţit: limpede, aproape transparent, s-a colorat în galben, portocaliu, roşu, violet până la a se pierde într-un albastru profund, un spectacol de neînchipuit după mohoreala de peste zi.
În dimineaţa următoare m-am convins că, în ciuda aparenţelor, cele două femei părăsiseră definitiv hanul plecând
să se stabilească în altă parte.
Înainte de a porni în expediţie în direcţia pe care mi-o indicase Tibor, gândul mi-a zburat spre cascada unde petrecusem luni minunate, Noura şi cu mine. Îmi doream să o revăd, temându-mă totuşi, convins fiind că o reîntoarcere întrun asemenea loc încântător poate să-mi provoace o multitudine de sentimente. Nostalgia muşcă în aceeaşi măsură
în care mângâie.
Urcând muntele, am căutat să savurez mirosurile care-mi erau familiare pentru a şti pe ce scurtătură să o apuc, să-mi închipui apariţia unei anume creste ca mai apoi să obţin confirmarea. Eram plin până la saturaţie de ultimele noutăţi, aşa că familiaritatea nu-mi mai era familiară…
Măreţia peisajului mă ameţea, dar mă loveau frânturi de amintiri: de pe această stâncă ne-am aruncat în apă; dincolo de aceste ferigi am surprins o capră sălbatică fătând; din înaltul acestui pin cenuşiu am cules mierea cu care se ospătase Noura; pe această pătură de muşchi am făcut dragoste. Mii de detalii mă prăvăleau în trecut, pe când natura nu trăia decât în prezent. Veveriţele săreau din creangă-n creangă, păsările de pradă umpleau cerul strălucitor, apele cascadei cădeau asurzitoare, impetuoase, înfricoşându-l pe Roko, care nu se apropia decât plin de respect.
— Îţi place, bătrâne?
Auzindu-mi vocea răsunând în acel decor, mi-am dat seama cât mă schimbasem: vorbeam cu un câine! Pe vremea Nourei nu aş fi stat niciodată la taclale cu un animal. Oare să fi devenit un solitar grotesc? Oare mintea mi-o luase razna în toţi aceşti ani? Nici că-mi păsa. Roko, darul Nourei, era reprezentarea Nourei.
Am ajuns la cascadă şi, ţinând câinele în braţe, m-am strecurat în spatele perdelei lichide.
A răsunat un urlet. Din fundul grotei două umbre s-au năpustit spre mine. Am zărit lamele de bronz. Roko s-a zbătut
şi m-a dezechilibrat. Am căzut. Vârfurile cuţitelor nu m-au nimerit. Am dat drumul câinelui şi m-am ridicat, gata de luptă.
— Noam?
Mama şi fiica au izbucnit în râs, uşurate. Le-am lăsat să-şi pună la loc pumnalele, să-şi revină şi m-am aşezat şi eu, aşteptând lămuririle.
— Ne-am ascuns aici de frica soldaţilor…
Considerând că au poveste pe cinste de istorisit, au început să se precipite: cine să înceapă? În cursul acestei agitaţii, am constatat cât de tare înflorise Noura bis. Radioasă prin pieptănătură şi ţinută, îmbina delicateţea şi vigoarea. Cum era posibil ca o aşa frumuseţe să se fi născut dintr-o mamă atât de îndesată, că fiică-sa părea de-a dreptul zveltă pe lângă ea, atât de negricioasă, că fiică-sa îţi părea albă ca varul, atât de necioplită, pe când fiică-sa se arăta plină de subtilitate? Noura bis mă impresiona, ceea ce a şi remarcat…
S-a aplecat spre mine.
— Există un rege, un rege foarte mare, departe de ţinuturile astea, pe un tărâm plin de soare, un rege care a ridicat Babelul, un sat uriaş, cel mai întins dintre câte s-au văzut. Îl cheamă
Nimrod.
— Brrr… Nimrod14! Numele ăsta mă-nspăimântă, a mormăit maică-sa.
— Un vânător de temut. Vânează animale, o groază de animale, numai din plăcere, căci nu le mănâncă. La fel cum vânează şi oameni, pentru a-i pune la muncă în Babel. Totuşi, toate astea nu-i sunt de ajuns. Îşi trimite soldaţii ca să-i aducă
cea mai frumoasă femeie de pe pământ.
Am tresărit. Femeia i-a luat fiică-sii vorba din gură:
— Cărăuşii i-au întâlnit încă din iarnă. Peste tot pe unde se opresc, dau de soldaţii lui Nimrod aflaţi în căutarea prăzii.
Trăgeam nădejde că aici, la mare depărtare de Babel, n-aveam de ce ne teme. Dar acum patru zile, de sus din copac, am zărit
un grup de soldaţi la câmpie. Soldaţi erau, fără-ndoială: erau înarmaţi, nu transportau mărfuri. Urcau cărarea spre noi. Am sărit, am înşfăcat-o pe Noura care umplea saltelele cu paie, am luat două-trei haine şi ne-am căţărat până aici.
— N-avea niciun rost, mami.
— O căutau pe cea mai frumoasă femeie din lume, fata mea: şi tu eşti aceea!
