— Hai, lasă…!
— Pfff! Călătorii trebuie că le-au povestit despre tine.
— Aşa crezi? a murmurat Noura bis.
Privirea îi era îndreptată spre maică-sa, dar întrebarea mie mi-era adresată.
— Bineînţeles! a strigat femeia. Tu eşti minunată. Ca mine în tinereţe.
Noura şi-a întors capul, şi eu la fel, nici unul nevoind a contrazice acea fantasmagorie. Maică-sa a pipăit cu piciorul suprafaţa peşterii, i-a inspectat pereţii, apoi baricada oferită de căderea de apă, satisfăcută de siguranţa pe care aceasta o oferea.
— Aici suntem la adăpost.
— Cum aţi descoperit ascunzătoarea?
— Culegând floarea lui Resli, cea care te adoarme! a exclamat Noura bis. Dar tu cum de-ai găsit acest loc blestemat în care nimeni nu îndrăzneşte să se aventureze?
Am răspuns sec:
— Trăiam aici cu Noura.
Ochii fetei au scânteiat. Şi-a muşcat buzele. Mâinile au început să-i tremure fără să vrea. I-a strigat maică-sii:
— Mami, n-ai vrea să mergi până jos să vezi dacă au plecat soldaţii?
— De-acolo vin, au plecat, i-am amintit eu.
M-a străfulgerat cu privirea, dar şi-a îndulcit glasul adresându-se maică-sii:
— Dacă hanul nu e supravegheat, poate să intre oricine şi să
ne fure!
Femeia s-a ridicat, neliniştită.
— Păi atunci să ne-ntoarcem!
Noura bis s-a legănat de pe un picior pe altul şi-a scheunat alarmată:
— Poate că e încă periculos pentru mine… Mai bine rămân aici.
— Sigur?
— Cum să nu! Noam o să mă apere dacă apare cineva. Nu-i aşa, Noam? Vom coborî mâine.
Considerând treaba ca şi făcută, maică-sa s-a îndreptat, bălăbănindu-se, spre ieşire, a încercat să meargă pe lângă
cascadă, dar tot s-a udat, şi-a dispărut. Deşteapta asta nu-şi făcea nici o grijă că îşi lăsase fata lângă un potenţial prădător.
Când va avea să se îngrijoreze? Pe drum? Mâine? Mai mult decât proastă, era înceată la minte.
Liniştea a învăluit bârlogul, o linişte ciudată, compusă din vacarmul acvatic şi inhibiţia umană. Pe când căderile de apă
tunau, noi tăceam, conştienţi de faptul că muţenia noastră, odată spartă, avea să deschidă cursul unor noi evenimente.
Pentru moment, Noura bis nu mă băga în seamă, sau cel puţin se prefăcea că nu mă vede. Cât despre mine, nu o scăpam din ochi. În păru-i luxuriant, bogat, ici împletit, colo în bucle rebele, arama bijuteriilor rivaliza în strălucire cu împurpurarea ei şi am fost tare emoţionat să regăsesc nu numai accesoriile Nourei, ci şi talentul ei de a se împodobi. A suspinat. Cu pleoapele lăsate, nimic din ceea ce gândeam nu-i scăpa.
Ştiam ce avea să se întâmple. Chiar dacă nu eram de acord,
o ştiam. Ceva extrem de intens din fiinţa ei mă lipsea de voinţă.
— Visez ca tu să fii acela, mi-a şoptit cu voce caldă.
— Care ce?
— M-aş bucura enorm să devin femeie cu bărbatul pe care-l plac. Nu uita că mă cheamă Noura şi că am fost crescută de ea.
Am căzut pe gânduri. Îndelung. După care i-am declarat:
— Mâine plec.
Furioasă, şi-a ridicat fruntea.
— Evident că pleci mâine! Nu ţi-aş fi cerut nimic, dacă nu plecai mâine!
Pe când meditam la ceea ce-mi spusese, s-a înfuriat şi mi-a şuierat:
— Chiar nu poţi să asculţi?
