Pe măsură ce înaintam, mintea nu reuşea să discearnă
fenomenul. Pe când un sat se ghemuieşte la cotul unui râu, Babel se ridica de unul singur în mijlocul câmpiei. Un sat se ascundea, pe când Babelul se afişa în toată splendoarea. Pe când un sat se dezvăluia la nivelul privirii, Babelul te obliga să
ridici fruntea. Un sat este primitor, pe când Babelul se răstea de-a dreptul la tine.
Nimeni niciodată nu va încerca emoţia pe care am simţit-o văzându-l. În domeniul arhitectural, nu văzusem până atunci decât clădiri plate: un edificiu era construit la sol, fără a cotropi cerul. Vertical, Babel cucerea întregul orizont. Zidurile albe, imense, îşi înălţau meterezele abrupte, străjuite de nişte lei impozanţi, întrerupte de porţi gigantice din metal cu tauri sculptaţi, cărora li se adăugau trepte, platforme, arcade, terase, cornişe, fortificaţii, blocuri de piatră, coloane, piloni, flamuri, totul încheindu-se apoteotic cu un turn pătrat, un turn care le depăşea pe toate celelalte, depăşindu-se el însuşi prin
acumularea de etaje, tot mai înalte, şi mai înalte, extraordinar de înalte. Babelul ridicat astfel în picioare ne făcea insignifianţi, pe noi, pelerinii care urcam povârnişul indiferent al canalului. Ne strivea dintr-odată, demonstrând o putere invincibilă. Înainte de a-ţi stârni admiraţia, te obliga la supunere.
Pe măsură ce mă apropiam, creşteau vacarmul şi praful, bruftuluielile repetate ale hamalilor, busculada căruţelor, scârţâitul osiilor, schelălăiturile câinilor, răgetele măgarilor îndărătnici, un haos dominat de apostrofările unor gură-cască, de ţipetele copiilor, de numele strigate din prag spre casa vecină, de vociferările negustorilor din spatele tarabelor încărcate, de urletele care veneau dinspre taverne, de imnurile care se ridicau dinspre locurile sacre.
De îndată ce am apucat-o pe podul peste apa şanţului de apărare care înconjura cetatea, am pătruns într-o lume nouă, trecând pe sub poarta monumentală a cărei boltă părea să
ajungă în înălţimile la care zburau vulturii. Ici mirodenii, farduri, basmale, coliere, inele, leacuri; colo fructe, legume, făinuri, peşti, băuturi. La dreapta vânzătorii ambulanţi, neguţători, tarabagii, cerşetori, hoţi; la stânga preoţi, fecioare, scribi, contabili. În vârf palatul, templele, altarele, fântânile, grădinile; în vale uliţe, canale, scursuri, cuţitari, magherniţe, mocirla. Paşii se încrucişau, corpurile se frecau unele de altele, limbile se-ncălecau, schimburile se încurcau, afacerile abundau, zvonurile curgeau. Grupuri-grupuri, locuitorii cetăţii alergau din loc în loc, fără a privi în jur, grăbiţi, cu fruntea în pământ. Oraşul zumzăia mai ceva decât un stup de albine de tot acest du-te-vino şi de îmbrânceli.
Babel! Nimeni din ziua de azi nu şi-ar putea imagina ce am simţit intrând în cetate. Străzile înţesate, tarabele pline, miasmele în care se amestecau tămâia, orzul, iasomia, izul cărnii fripte, acea efervescenţă mă arunca în mijlocul unei existenţe tumultuoase, ca şi cum oraşul îşi avea propria pulsaţie, obligându-mă să mă adaptez ritmului său. Urcând spre palat şi spre temple, m-am simţit aspirat de spiritualitate
şi de calm; de îndată ce am coborât pe străduţele unde femei vopsite şi aproape dezgolite se plimbau lasciv de-a lungul zidurilor în timp ce berea curgea în valuri, am fost înclinat spre desfrâu şi sete. Nu străbătusem niciodată vreun oraş. În cătunul lacustru al copilăriei, în mijlocul pădurii pe care o străbăteam împreună cu unchiul meu Barak, de-a lungul cărăruilor strâmte pe care dădeam iama, cum mi-aş fi putut închipui civilizaţia urbană? Himera aceea încă nu răsărise din pământ!
Babel m-a năucit, m-a înfiorat, m-a sedus. Lipit de piciorul meu, cu urechile pleoştite şi coada-ntre picioare, Roko schelălăia. Atâta bizarerie îl îngrozea. Nu mai avea nimic din câinele neînfricat care se avânta prin păduri şi pe câmpuri, se transformase într-un căţeluş fricos. În fiecare clipă, printr-o privire, printr-o amuşinare, printr-o prefăcută luare la fugă mă
îndemna să plec cât mai repede de-acolo.
— Aşadar, prietene, ne despărţim? m-a întrebat tovarăşul meu de drum, Magicianul. Nu vrei să mă însoţeşti la regina
Kubaba16?
— Rămân în Babel. Mii de mulţumiri că m-ai condus până
aici.
— Nu vrei să-mi spui ce cauţi aici?
I-am arătat, extaziat, spre bogăţiile care ne înconjurau. M-a privit cu atenţie şi-a ridicat din umeri.
— Păcat! Te-aş fi putut ajuta. Plec, deci, la Kish. Salutare!
S-a răsucit pe picioare, dezamăgit, şi-a apucat-o pe strada care împrejmuia sanctuarul lui Inannei17, care avea să-l ducă la gigantica poartă din bronz. Imediat, minciuna mi s-a părut crudă. Ce încăpăţânat eram să-mi păstrez secretele! Şi câtă
ingratitudine… Magicianul mă ajutase să ajung în Babel, mă
învăţase multe despre această ţară, despre obiceiuri, pericole…
Îmi adusese mai multe foloase decât îi adusesem eu lui.
În sfârşit decis să mă arăt sincer, am coborât drumul în grabă ca să-l ajung. Imediat ce am cotit pe după templu,
dispăruse. Cum de se făcuse nevăzut aşa de repede?
Vai, aşa cum ar fi trebuit să iau seamă de neîncrederea lui Roko, tot aşa ar fi trebuit să lămuresc şi acea dispariţie subită…
Dar să nu grăbesc povestea: mai bine să revin la momentul în care l-am întâlnit pe Gawan Magicianul.
*
— Magicianul e aici!
Un fior a străbătut caravana. O licărire neobişnuită a luminat chipurile acelor bărbaţi aspri, obosiţi, reticenţi la vrăjitorii. Formau un convoi de-o amploare excepţională, compus din patruzeci de vânzători ambulanţi şi trei sute de măgari care cărau minereu, cositor şi aramă, care de unde venea, ceea ce presupunea o vigilenţă acerbă – supravegherea animalelor pentru a alunga tot soiul de gură-cască, scrutarea împrejurimilor pentru a se feri de tâlhari. Cu acordul lor, mă
alăturasem de câteva zile grupului. Să răzbaţi până la Babel se dovedise anevoios. Nimeni nu se aventura până acolo: nici măcar când baloturile ajungeau până în cetate, cărăuşii nu făceau decât bucăţi de drum, predându-şi altora mărfurile, pe la răspântii. Cât despre soldaţii emisari ai lui Nimrod, pe care i-am întâlnit, aceştia dovedeau o sălbatică agresivitate care excludea orice contact.
— O să vezi, Magicianul e grozav!
Înfierbântaţi, cărăuşii şi-au legat măgarii, după care s-au strâns în jurul unui bărbat aşezat sub un arbore.
Individul strălucea. Părul de abanos, pe alocuri ras, pe alocuri împletit, dat cu ulei, barba tăiată subţire, cârlionţată, pielea lucitoare, hainele, colierele, brăţările, totul iradia lumină. Nu numai că nu se mulţumea să contrasteze cu acei cărăuşi plini de praf, de balegă, arşi de soare – părea a aparţine unei specii diferite.
Cum era firesc să atragă, Magicianul îi lăsa pe oameni să se
îngrămădească în jurul său, cu un surâs dezinvolt pe buze şi privirea visătoare, salutându-i vag din când în când. Cu cât îl examinam mai cu atenţie, cu atât mi se părea mai extravagant: era machiat; roşul îi accentua buzele ieşind din horbota bărbii, kohlul îi umbrea ochii, mărindu-i pleoapele migdalate, dându-i o strălucire de foc irişilor întunecaţi şi sclipire albului ochilor.
— Hei, Magicianule, ne arăţi un truc?
Prin preajmă, neguţătorii care îl mai văzuseră le-au explicat novicilor că acesta poseda o memorie prodigioasă. Nu uita nimic niciodată. Orice succesiune de cuvinte sau de cifre i s-ar fi spus, avea să o redea la perfecţie.
A început provocarea.
Magicianul le-a cerut negustorilor să se aşeze în şir, şi fiecare să spună câte-o listă de cuvinte. Enumerările s-au succedat:
