— Nimeni nu e nemuritor, Naram-Sin.

L-am privit fix pe Magician şi, în ciuda a ceea ce gândeam, l-am aprobat cu gravitate. A continuat:

— Mâine poţi fi ucis de un tâlhar, strivit de un arbore, lovit de o soartă cruntă. Viaţa rămâne scurtă, fragilă, nesigură.

— Ai dreptate…

— Trebuie să laşi undeva pentru totdeauna preţioasele tale cunoştinţe. Juri să faci asta?

— Jur. O voi face după vizita la Babel.

— De fapt, de ce Babel?

*

La fiecare popas, Gawan mă învăţa arta scrisului. Primele lecţii s-au desfăşurat pe malul râurilor, printre trestii, acolo unde se găseau argilă, apă, vârfuri de tăiat; primele bănci mi-au fost malurile; primele exerciţii de scriere au avut loc sub soarele arzător; primele fraze mi-erau impregnate de parfumul de liliac răspândit de Magician. De secole, a scrie mă duce cu gândul la umezeală, la nevoia de lumină şi la miresmele

florilor. 24

Oare mintea mea îmbogăţeşte astăzi amintirile de odinioară?

Dintr-odată, cot la cot cu Gawan, simţeam că trăiam un moment decisiv. Am perceput vag că frământând argila făceam mai mult decât să modelez pământul: ajutam să se nască ceva, cream nevăzutul. O lume în putere se găsea în aceste unghiuri şi triunghiuri, ba chiar mai multe lumi care-mi deschideau teritorii infinite pe care aveam să le străbat într-o zi.

Oare a te da înapoi sporeşte dimensiunea întâmplărilor? Mă

revăd limpede trasând câte o linie şi simţind că era vorba despre mai mult decât o simplă crestătură; desenând-o, aceasta se estompa pentru a lăsa loc unei realităţi diferite, aceea a vocabulelor unei limbi. Aici se găsea lovitura de geniu: scrijeliturile te trimiteau înapoi la sunete.

Până în acel moment, nu ştiam decât de desene, habar n-aveam de semne. Admirasem deja picturi – urşi, peşti, cai, raţe, străchini, grâu, oameni, penisuri, vulve –, uneori desăvârşite, chiar dacă nu eram înzestrat cu virtuozitatea de care dădeau dovadă Vânătoresele din cavernă.

— Imaginile sunt desene mute. Semnele sunt desene sonore.

Gawan o tot repeta şi avea dreptate: imaginile sunt tăcute, pe când literele vorbesc. Un vultur pictat pe un zid rămâne un vultur; în schimb, pe tăbliţa mea, un semn ieşea din sine însuşi, dispărea pe măsură ce se definea, pentru a se metamorfoza în sunet.

— Desenează sus o trestie, mi-a sugerat Gawan. Acolo, perfect! Ei bine, asta desemnează atât trestia – gi în akkadiană

–, cât şi vocabula gi, cu ajutorul căreia poţi făuri, de exemplu, Gibil, numele zeului focului. Deci, îl foloseşti ca imagine sau ca sunet.

Şi asta provoca separarea de tot ce fusese înainte! Semnul se disocia de lucru, nu îl mai imita. Îndepărta cuvântul de obiect.

Între ele se născuse o distanţă.

Acum, după cinci mii cinci sute de ani, pe când aştern pe hârtie aceste litere, cu stilou negru, înţeleg mai bine ce mi se întâmplase atunci, în timpul lecţiilor de pe malul râurilor susurânde: gravam diverşi termeni în argilă, desigur, însă, în aceeaşi măsură, şi în minte, celălalt lut care durează şi astăzi, nici uscat, nici pulverizat, mereu maleabil. Spiritul meu, asemenea celui al oamenilor care populau Tărâmul Apelor Blânde, evolua: învăţa să claseze, să socotească, să aranjeze cunoştinţele dobândite în cutiuţe sau în cufere, ceea ce îl făcea să perceapă realitatea într-o manieră mai puţin personală, mai puţin senzuală, cu obiectivitate, categorial. Scrisul modifica raportarea omului la lumea înconjurătoare. 25

Mai mult de-atât, am presimţit că această notaţie silabică îţi dă posibilitatea să spui totul, nu doar să repertoriezi. De la arhivarea parţială, trecea la arhivarea exhaustivă: conserva ceea ce limba ştia să formuleze, gândurile noastre, sentimentele, întâmplările din vieţile fiecăruia, istoria. În faţa lui Gawan eram fascinat să trec dincolo de simplul inventar –

cifre în faţa obiectelor desenate – pentru a exprima acţiuni şi chiar idei. Rezervat, Gawan zâmbea văzându-mi fervoarea, considerând-o exagerată, exaltare de începător, entuziasmul proaspătului convertit. Pentru el, scrisul se limita la funcţia sa practică, nu-şi închipuia că ar fi putut să aibă şi altă utilitate decât aceea a unei contabilizări exacte, riguroase, care să poată

dăinui peste vreme. Eu aveam simţământul că dintr-o pură

catalogare se poate naşte schiţa unui roman, dintr-o simplă

cuantificare a realităţii poate izbucni substanţa unui univers inventat. Lumea nu numai că a descoperit în scriere o oglindă, dar a obţinut în egală măsură uşi, ferestre, trape şi piste de pe care să-şi ia zborul.

*

Încetul cu încetul ne apropiam. Nu văzusem niciodată

asemenea meleaguri! Tărâmul Apelor Blânde îşi merita numele pe deplin.

Două fluvii curgeau îngemănate. Izvorând din înalturile

platourilor înzăpezite, reci, de munte, Buranun şi Idigna traversau mai întâi regiuni sterpe ori stâncoase, pietriş, nisip care nu aveau nevoie de ele, după care parcurgeau stepe ceva mai blânde, curgând de-a lungul ierburilor ale căror rădăcini le udau cu parcimonie. Apoi apele repezi se mai domoleau, deschizându-se spre câmpia nemărginită, plată şi jilavă, înverzindă cât vezi cu ochii, ajunse în sfârşit acasă şi încetând să mai fie printre străini. Aceşti gemeni acvatici care şerpuiseră în paralel atât de mult timp încercau apoi să se reunească înainte de a îmbrăţişa marea. În sumeriană, Idigna însemna „apa care curge“, iar Buranun „apa cea mare“. În timpurile ce au urmat, periplul lingvistic va face ca Idigna să

ajungă să se numească Tigrul, imagine care îi desemnează

neascultarea, cursul neregulat, furia-i învolburată ori trândăvia de felină; cât despre Buranun, ne-a rămas drept Eufrat. 26

Dacă aceste două fluvii aveau să mă impresioneze prin anvergura lor, prin debitul când domol, când tumultuos, intervenţia omului avea să mă uluiască şi mai mult: în loc să le cadă pradă, locuitorii le-au subjugat. După animale, aveau să

domesticească apele. Mii de canale plecând de la maluri udau câmpurile nesfârşite, creând întinderi fecunde, lanuri de cereale, oaze cu palmieri, plantaţii de smochini, livezi de rodii sau de curmali, păşuni irigate pentru oi, capre, vaci, boi.

Cu uimirea celui ce vede pentru prima oară astfel de lucruri, contemplam panorama remodelată de mâna omului: acest peisaj se datora mai mult locuitorilor săi decât zeilor sau spiritelor. Graţie lor, fertilitatea a schimbat spaţiile necultivate.

Linii drepte se iveau de peste tot: plugurile îşi desenau brazdele; pomii fructiferi creşteau în rânduri, aliniaţi mai ceva decât o armată; erau săpate canale de irigaţie; bariere împrejmuiau culturile; garduri de mărăcini delimitau parcelele.

Împărţirea mi se părea pe cât de îndrăzneaţă, pe-atât de admirabilă. Cum adică, structura a reuşit să biruie întâmplătorul? Artificiul, natura? Bipezii puseseră mâna pe ceea ce aparţinea zeilor, spiritelor, nimfelor, duhurilor şi îşi gravaseră propria pecete…

Îndreptăţindu-şi numele, Ţara Apelor Blânde scosese totodată la iveală laurii inteligenţei, într-atât creierul câştigase în faţa colţilor şi ghearelor. Amenajând suprafeţe vaste, influenţa umană nu se manifesta prin violenţă, ci se mulţumea să administreze cu delicateţe şi lentoare, prin creşterea plantelor în succesiunea anotimpurilor, scurgerea apelor prin canale, lucratul minuţios al pământului de către ţărani, placiditatea cirezilor de vite. În schimb, au ridicat, ici-colo, noi entităţi, de neimaginat pentru triburile de altădată: oraşele.

Pe măsură ce ne afundam în acel ţinut, descopeream oraşe clădite în apropierea malurilor fluviilor şi canale largi, pe care pluteau bărci ce transportau orz, peşte, lapte, legume, fructe, cărămizi, lână, piele, blocuri de piatră, metale. Realizate după

un model identic, zidurile de apărare, dublate de un şanţ, încercuiau aglomerările umane unde accesul era permis pe două porţi bine păzite. În spatele meterezelor, case mici se aglomerau de-a lungul străduţelor care urcau până la clădirile oficiale, templul principal şi palate, care afişau volume ample, coloane, sculpturi, culori vii.

Fiecare oraş se afla sub tutela unui zeu sau a unei zeiţe. 27

Deşi diverse divinităţi beneficiau de temple mai mici, după

cum se pretau uliţele, una singură domina oraşul şi reunea întreaga populaţie.

— Aici există tot atâtea zeităţi câte oraşe? l-am întrebat pe Magician.

— Sunt mai multe oraşe decât zei.

— Unele dintre ele împart un singur zeu?

— Să spunem mai degrabă că anumiţi zei puternici patronează mai multe oraşe: Enlil, regele zeilor; fratele său Enki, stăpânitor al apelor subterane; şi scumpa noastră Inanna, zeiţa dragostei şi a războiului.

Mă intrigau zidurile de apărare. În lumea veche, casele ne puneau la adăpost de pericolele naturale, în primul rând de fiare, urşi, lupi, aceşti prădători mâncători de oameni; apoi,