În acel moment, un grup de soldaţi a trecut pe lângă noi, împingându-ne fără menajamente într-o parte, ca şi cum am fi blocat drumul. Năvala l-a dezechilibrat pe plăpândul Mael, care a căzut în şanţ. Ofensat, Saul a apucat cuţitul pentru a-i pedepsi pe mitocani, dar Gawan l-a prins de mână, cu privire întunecată, categorică. Cu căşti, purtând centuri groase, cu suliţele în mâini şi cuţitul la şold, cei treizeci de soldaţi bărboşi mergeau în cadenţă, izbind pământul cu pas greu, care răsuna coşmaresc. Îţi băgau frica-n oase, fără a putea spune dacă

păreau ostili sau indiferenţi.

Magicianul le-a întors spatele. La fel şi servitorul, tremurând ca varga. Roko, ghemuit la picioarele mele, s-a lipit de mine, cu speranţa de a deveni de-a dreptul invizibil. Făcând pe bravul, rebel, Saul i-a privit pe soldaţi cu ură, concentrându-şi în priviri toată furia pe care muşchii nu o puteau elibera. Cât despre Mael, de-acum călare pe umerii

tatălui său, privea cu atenţie, cu ochi mari, fascinaţi, acea coloană de bărbaţi, gălăgioasă şi fumegândă, puţind a sudoare, care ridica nori de praf în urmă.

Am privit convoiul. În mijloc, tras de măgari, închis cu pânzeturi, se bălăngănea un car. Se puteau distinge patru siluete feminine. Trupa îi ducea frumuseţi lui Nimrod.

Vehiculul se îndepărta când o bucată de ţesătură s-a ridicat datorită oscilaţiei şi-am întrezărit o tânără femeie voalată, zveltă, cu încheieturi fine. Am tresărit… Noura?

Perdeaua a căzut la loc.

Cât pe ce să strig, dar era prea târziu. Carul dispăruse în depărtare.

Chiar s-o fi zărit pe Noura, sau doar mi s-a părut?

Noura, capturată abia acum, fără îndoială furată de la răpitori?

Cortegiul se pierdea la orizont.

Înnebuneam oare? Noura mă obseda atât de tare, încât o vedeam în orice femeie? Sau poate că era dusă pentru a fi închisă în palatul lui Nimrod?

M-am întors spre însoţitorii mei. Văzuseră şi ei femeia extrem de frumoasă, delicată, zveltă? Întrebarea mi s-a oprit în gât: nici unul dintre ei nu o cunoştea pe Noura.

Gawan s-au întors, la fel şi servitorul său, prea speriaţi ca să-mi sesizeze tulburarea. Magicianul şi-a scuturat hainele de praf, şi-a aranjat părul pomădat, şi-a dat cu un pic de roşu pe buze, şi-a recompus atitudinea mândră. Totuşi, ticurile îi brăzdau chipul, iar ochii-i păstrau luciri de groază.

— La drum! am strigat.

S-a uitat cu atenţie la mine, surprins de graba pe care vocea mea o trăda.

— Nu avem timp de pierdut pe-aici. Ne mişcăm cu viteza melcului.

Gawan a mormăit:

— Ce-i graba asta? Măcar dacă mi-ai spune odată de ce te duci într-acolo…

Fără a-i răspunde, am dat bici catârului şi-am pornit la drum.

Repede! S-ajung la Babel. Să ţes un plan. Să o eliberez pe Noura.

Călătorii îmi vorbiseră despre miraje, acele apariţii care se zăresc în depărtare şi care dispar pe măsură ce te apropii; pomeniseră de oazele dintre nisipuri, de puţuri cu apă printre dune, de munţi înalţi până la cer, de un al doilea soare întrevăzându-se roşiatic printre nori. Nu se ştia nimic despre miraje, dar se povesteau multe despre ele, lumea întrebându-se de ce zeii, duhurile, demonii îşi râdeau cu cruzime de cei aflaţi în mijlocul deşertului sufocant şi fierbinte. Dar iată că în această ţară umedă, eu, care traversasem deşerturi fără ca niciodată să fi întâlnit şiretlicul răutăcios, urmăream poate doar un miraj! În faţa mea plutea o imagine pe aripile vântului, una splendidă.

Noura, unde eşti?

Mă bântuia carul cu pânza lui ridicându-se fugar. Degeaba mă tot gândeam la scena întâlnirii noastre întâmplătoare, întorcând-o pe toate părţile şi analizând-o, nu ajungeam la nici o certitudine. Să fi fost Noura? Sau vreo himeră? Totuşi, această confuzie a anulat-o pe alta: nu mai aveam nici un dubiu privind destinaţia. Chiar dacă nu era Noura cea pe care o zărisem în acel convoi de soldaţi, tot trebuia să ajung la Babel: ori era acolo, ori urma să fie. Întâlnirea cu mercenarii lui Nimrod îmi întărise hotărârea.

Noura, unde eşti?

Mergeam în şir, la două lungimi de pas unul de altul. În faţă

eram eu, care grăbeam ritmul. Încetineala cu care ne deplasam mă exaspera. Numai Roko, care mă întrecuse cu pas elastic, părea a mă înţelege.

Mai mult ca niciodată, Gawan mă privea cercetător, conştient că în mine se produsese o ruptură. Rezistam totuşi întrebărilor sale, o atitudine care, dincolo de a mă salva, îmi accentua singurătatea.

Noura, unde eşti?

I-am obligat la etape lungi şi nopţi scurte. Saul mă escorta cu devoţiune, Mael dormita pe catâr, Gawan fierbea de curiozitate.

Noura, oriunde-ai fi, sosesc!

*

Babel mă va strânge cât de curând în braţe. Să se întâmple asta din cauza zidului lui învăluitor de apărare, a întortocherii drumurilor, a protecţiei oferite de fortificaţii? Babelul era femeie, şi această femeie mă primea. Aerul şi cerul, care îmi fuseseră tovarăşi decenii de-a rândul, dispăruseră, cerul ascuns de casele cu etaje, care aproape că se reuneau deasupra străduţelor, aerul saturat de mirosuri, care vorbeau despre forfota citadină, bere, carne friptă, produse de brutărie, efluviile trecătorilor, tămâia preoţilor. Închizând ochii, mă

revedeam copil, pe genunchii mamei, printre faldurile rochiei, liniştit şi tulburat de căldura ei, de aroma pielii, de parfumul de trandafiri. Zgomotele atât de diverse, de la ţipetele copiilor apostrofaţi de vânzătorii ambulanţi, întrepătrunse cu cântecele venind de la ferestre, până la dansurile improvizate de-a lungul zidurilor, mă zăpăceau. Acest vârtej de senzaţii mă legăna şi-mi dădea un dulce vertij. Emoţionat, pătrundeam într-o realitate necunoscută, toridă, variată. Inima unui oraş

clocoteşte la fel ca aceea a pădurii. La fel ca aceasta, merita să

i te laşi în voie. Simţeam o poftă nebună să descopăr Babelul, să mă consacru lui, să-i cedez.

De îndată ce Magicianul, vexat, m-a părăsit, m-am întors alături de Saul, Mael, Roko şi măgar.

Grupul nu-mi împărtăşea beţia. Aşezat, cu labele din spate depărtate, coada şi urechile lăsate, Roko era înspăimântat de

vacarmul din jur. Saul, prudent, cu privirea îngrijorată, îl ţinea în braţe pe Mael, care adormise, convins că dacă-l lasă jos se murdăreşte. Cât despre măgar, acesta tropăia, supărat pe pavajul cu piatră netedă, care îl făcea să alunece chiar şi când stătea pe loc.

Noura, unde eşti?

Amintindu-mi de sfatul Magicianului, ne-am îndreptat către Grădina lui Ki, loc despre care acesta îmi vorbise. Totul la Babel purta un nume, porţile, străzile, meterezele, canalele, templele, pieţele, hanurile: ceea ce nu era numit nu exista.

Grădina lui Ki, aproape de poarta lui An, era o pensiune; nu părea a fi o clădire prea mare. Imediat ce ne-am aventurat înăuntru, am descoperit totuşi o construcţie lungă, ridicată în jurul unui patio. Fiecare cameră dădea spre curtea interioară; la parter se găseau bucătăria, apartamentul familiei şi o sală de mese; la capătul unei scări de lemn se aliniau camerele de oaspeţi. Pentru că cinci plante înveseleau patioul, aşezământul se numea Grădina lui Ki, ceea ce nu era lipsit de pretenţii – Ki, zeiţa pământului, însemna mai mult decât doi arbuşti şi trei smocuri de iarbă –, însă mi-am dat repede seama că lipsa de măsură, fanfaronada, lăudăroşenia constituiau o virtute la Babel.

Am luat două camere, una pentru câinele meu şi pentru mine, una pentru Saul şi fiul lui. Am legat măgarul de palmierul central după care, după ce m-am îngrijit de rana lui Mael, am hotărât să străbat singur oraşul.

Noura, unde eşti?

Presat de planul meu, am urcat pe străduţe pentru a ajunge la nivelul oficial, acolo unde se întindeau templul zeiţei Inanna şi palatul lui Nimrod, cu al său turn impozant. Admirasem deja ziguratele aflate în cetăţile prin care trecusem, aceste edificii religioase care se ridicau pe mai multe niveluri. Nici unul nu atingea totuşi o asemenea înălţime. Pornind de la un cat larg şi ajungând până la unul îngust, fiecare de culoare diferită, fiecare corespunzând uneia dintre cele şapte planete, turnul se

ridica străpungând azurul.31

Opream trecătorii pentru a-mi împărtăşi cu ei uluirea.

Aceştia ridicau din umeri.

— Ah, da?

— Da, da… turnul nu e rău deloc.