aplatizată, reechilibrată, netedă făcea posibilă circulaţia vehiculelor trase de boi. Se putea astfel transporta netransportabilul, puteau fi deplasate mărfuri greoaie şi voluminoase pe distanţe lungi20.
Mă gândeam atunci că orice invenţie scoate la lumină, prin
ricoşeu, invenţii anterioare. Observând cum funcţionează
căruţele, le-am găsit precursori: bilele-căprior pe care le foloseam pentru a deplasa încărcătura. Pe vremea satului meu, mutasem din loc bucăţi grele de piatră prin această metodă. În fond, roata era o bârnă în mijlocul căreia fusese montat un ax…
— Regina Kubaba, stăpâna mea, îmbină cu măiestrie diferitele materiale! Reşedinţa ei este numită „Palatul Parfumurilor“ pentru că fiecare cameră este construită dintr-un lemn mirositor: cedrul răşinos care menţine căldura, pinul care dă răcoare, chiparosul care sporeşte puterea soarelui, mesteacănul care alungă ţânţarii, ienupărul aspru şi dulceag…
Seva înmiresmează culoarele, curţile interioare împrăştie miros de tămâie. Parcurgând palatul şi inspirând miresmele emanate de esenţele lemnoase, de tăblii, de planşee, faci două
călătorii în acelaşi timp, una din cameră în cameră, alta pe aripile aducerii-aminte.
Aşezaţi, ne uitam la ţapinarii care munceau în pădurea de conifere. Izbeau cedrul cu toporul, în acelaşi ritm. După ce acesta începea să se clatine, se împărţeau în două grupuri: unul continua să lovească cu toporul, celălalt împingea trunchiul.
Când trosniturile anunţau prăbuşirea ce avea să urmeze, urlau:
„Cade!“ cu voci puternice, ca lumea să se dea la o parte.
Arborele se prăvălea, bărbaţii scoteau un strigăt de victorie, se felicitau, îşi fluturau ploştile, beau berea, după care, odată
pauza respectată, se suiau, fără prea multă consideraţie, pe monstrul pus la pământ şi-l tranşau. Curăţarea de ramuri şi îmbucătăţirea le luau mai mult timp decât tăierea. Rapizi şi ordonaţi ca nişte furnici, tinerii adunau resturile rămase, le cărau până la marginea drumului, unde le aranjau înainte de a le da foc, în timp ce femeile şi copiii strângeau deşeurile mai mici, lemnişoare care să alimenteze focul sau conuri de pin cu care hrăneau animalele domestice.
Oare obişnuinţa domoleşte frica de pericol? Aşa s-ar crede văzând ceea ce s-a întâmplat. În momentul în care ţapinarii au strigat pentru a doua oară „Cade!“, un copil a traversat poiana
trăgând după el o cracă la fel de mare ca el. Un bărbat a zbierat:
— Mael!
Copacul se înclina pârâind. Copilul a întors capul, făcându-i un semn vesel tatălui său, care a urlat din nou:
— Mael!
Prea târziu! Tone de lemn şi mii de spini s-au izbit de pământ, acoperind copilul.
Ne-am repezit spre frunzişul care foşnea încă.
— Mael! a repetat bărbatul. Mael!
Au început să-l strige cu toţii.
— Acolo!
Magicianul a arătat cu degetul spre o formă de sub crengi.
Ţapinarul s-a năpustit şi şi-a scos cu grijă fiul. În braţele acestuia, puştiul de şase ani şi-a revenit în simţiri. Am respirat toţi uşuraţi.
— Mai mare sperietura decât dandanaua! a exclamat Gawan.
— Nu te cert acum, dar mâine o să vezi tu, a bombănit tatăl.
M-am apropiat de băiat.
— Te-ai lovit la cap?
Copilul a spus că da.
— Te doare?
Băiatul m-a privit fix, reflectând, îngălbenindu-se. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Stupefiat, şi-a dat seama cât de rău îi era. Taică-său m-a măsurat din cap până-n picioare, iritat.
— De ce-l întrebi asta? Era bine mai devreme.
— A suferit un şoc.
— Respiră! Are ochii deschişi!
— Asta nu înseamnă nimic. Durerea poate apărea mai târziu.
Tatăl mă privea cu îngrozit, ca şi cum i-aş fi dorit răul copilului. Duşmănos, i-a luat la întrebări pe ceilalţi:
— Cine e ăsta?
Zdrahonul era atât de tulburat, încât prefera să nege gravitatea accidentului, transformându-şi durerea în furie împotriva mea. Am presimţit că avea să se repeadă la mine.
Gawan s-a interpus.
— Naram-Sin este un vindecător. Cel mai mare din câţi cunosc. Se îngrijeşte de sănătatea reginei Kubaba.
