Copilul avea să se restabilească în zilele următoare. Cu încuviinţarea şefului, am rămas printre tăietorii de lemne pentru a avea grijă de el, să-i curăţ rana cu ierburi analgezice, pentru a-i trezi pofta de mâncare şi a-i alina durerea.
Când Mael a putut merge din nou, trăgând jucăria, un car în miniatură, din lemn, m-am bucurat să-l văd mândru şi-am savurat din plin bucuria care scânteia în ochii tatălui său. În străfunduri, vocea mea interioară îi mulţumea lui Tibor că-mi inspirase soluţia.
Saul luase bucata de craniu, o montase ca un pandantiv şi-i spusese copilului să o poarte de-acum pe post de amuletă care să îl protejeze de duhurile rele. Atitudinea acestuia îl intriga pe Magician; observându-l, îşi încrunta sprâncenele artistic conturate.
— Ce ciudăţenie! Cel mare se pune în slujba celui mic. Este mai îndrăgostit de fiul lui mai ceva decât un bărbat de o femeie. Nu ţi se pare şocant, Naram-Sin?
— Nu e treaba mea.
— Ţţţţ, Saul amestecă lucrurile. Un copil aparţine tatălui, şi nu invers.
— De unde ideea asta?
— De la zei, fireşte.
Succesul operaţiei modificase atitudinea Magicianului faţă
de mine, acordându-mi un respect încărcat de laude.
— Regina Kubaba are nevoie de un vindecător ca tine.
— Mă îndrept către Babel, nu merg la Kish.
— Da, dar după Babel…
— După Babel, de ce nu? Voi fi alături de regina ta.
— De fapt, de ce Babel?
De-acum eram zece: trei bărbaţi, un adolescent, un copil, un câine şi patru măgari.
Chiar dacă se restabilise, Mael nu se recuperase în întregime. Gustul şi mirosul îi dispăruseră, aşa că nu simţea nici parfumul florilor, nici duhoarea vreunui stârv şi, în timpul meselor, nu sesiza diferenţa dintre o ciupercă, o rodie sau o bucată de miel fript; toate erau la fel de fade. Bănuiam că se datora trepanaţiei. Tibor îmi spusese cândva că acest lucru ar putea figura printre efectele secundare. Nesatisfăcut de munca mea, nu puteam totuşi să mai întârzii la Tafzar, de altfel nici Gawan, aşa că i-am propus tatălui să mă însoţească. Saul nu a ezitat: devotat fiului său, s-a pus în slujba mea, abandonând fără remuşcări grupul de tăietori de lemne. „Oricum, nu voi mai putea doborî un arbore fără să mă gândesc că-mi omor copilul…“ Am schimbat, aşadar, o unealtă din bronz pe un măgar care să-l care pe Mael şi bagajele noastre. Magicianul, servitorul său mut şi cei trei asini ai lui deschideau convoiul.
Într-o dimineaţă cu soare arzător, Gawan mi-a cerut să îl urmez.
— Vino, Naram-Sin, vreau să-ţi dezvălui un secret.
Căldura învăluise totul, aerul, vegetaţia, pietrele, animalele, oamenii. Ne moleşea, încremenindu-ne în torpoare, estompând chiar şi miasmele şi zgomotele. Malul pârâului nu mai răspândea mirosul de mâl umed şi vegetal. Păsările, insectele, clipocirile, covârşite parcă şi ele, aproape că nu mai făceau nici un zgomot. Vântul nu mai era decât o adiere de câmpie.
Ne-am aşezat pe malul apei.
Gawan a scos un pachet din desagă. După ce a căutat printre haine, mi-a arătat, fălindu-se, o bucată de lut. Înmuindu-şi degetele în apă, a început să-l frământe, să-l terciuiască.
— Ăsta ţi-e secretul? i-am strigat ironic. Ce e nou aici? Mai mereu modelezi între degete bulgăraşi de pământ.
— Nu fi prost, Naram-Sin!
Apoi a făcut nişte bucăţi mai mici, egale, de formă
dreptunghiulară.
— Bun, a şoptit, să trecem la partea esenţială.
A rupt un fir de trestie şi s-a întors către mine.
— Enumeră o listă.
— Ştiu deja că ai cu o memorie prodigioasă.
— O să ţi-o dau şi ţie-n dar.
M-am încruntat. Gawan a pufnit, încântat de încurcătura în care mă găseam.
— Aşadar, lista?
— Cincisprezece vulpi, optsprezece lupi, cinci melci, şaptesprezece mierle, douăzeci şi şapte de oi, o mie de albine.
Gawan s-a apropiat şi mi-a arătat liniile şi colţurile pe care le făcuse pe bucata de argilă cu ajutorul trestiei tăiate oblic.
— Uite cincisprezecele… uite şi vulpea. Uite optsprezecele… uite lupii. Uite cinciul… uite melcul. Ce-ai mai zis pe urmă?
— Ce? Glumeşti!?
— Nu, dar nu am reţinut.
— Şaptesprezece mierle, douăzeci şi şapte de oi şi o mie de albine.
— Stai mai bine cu memoria decât mine, mi-a replicat Gawan,
