împiedicau să le identific, umpleau camera imensă. Pe deasupra acestor mormane de neînţeles, acoperite cu pânze, plutea un miros de lut umed, la fel ca în camera în care îmi exersam scrisul. Servitorul s-a înclinat ceremonios în faţa mea, arătându-şi craniul pleşuv, ras, de culoarea ambrei, plin de zbârcituri pornind de la baza urechilor. După care s-a îndreptat, şi-a ridicat pleoapele îngălbenite pe de ochii stinşi şi m-a privit fix.

— Gungunum, stăpânul meu, e bolnav.

Iată-mă deci la faimosul arhitect al lui Nimrod! În jur, talmeş-balmeşul din cameră începea să capete sens: grămezi de cărămizi, bucăţi de clădiri în miniatură, coloane, incinte, temple, scări, căi de pază. La invitaţia bătrânului, am pornit spre fundul încăperii, trecând pe lângă imense table din lut pe care erau înscrise cifre, desene, de-a lungul stucaturilor realizate pe ziduri, am ocolit nişte lăzi cu pietre preţioase –

cuarţ, lapis-lazuli –, am trecut aproape atingându-le pe lângă

nişte coşuri de răchită pline cu rigle din lemn de măslin, cumpene ale zidarului din bronz, varii instrumente din aramă.

Am ajuns în fundul camerei, în faţa saltelei pe care zăcea Gungunum. Cu tenul cadaveric, obosit, consumat, extrem de uscat şi de ridat pentru vârsta lui, bărbatul locuia în atelierul slab luminat de torţe.

Am îngenuncheat şi i-am pus mâna pe frunte. Tremurând, a deschis ochii.

— Vindecătorul?

Starea de rău şi durerea îi deformau chipul. Renunţând să

mai cercetez cum de aflase de mine, mi-am intrat în rol, auscultându-l.

Petele roşiatice care îi acopereau faţa şi gâtul produceau inflamaţii, băşici, escare şi mâncărimi care-l făceau să se scarpine, agravându-şi astfel starea şi umplându-l de răni. Era murdar de puroi şi de sânge. Îmi amintesc că Tibor numea această afecţiune „boala de plută“, deoarece corpul atins de

această maladie se asemăna cu scoarţa acestui copac, căpătând o crustă pătată, plină de bube, uscată.33 Pentru a-l face să se simtă mai bine, am recomandat o baie cu ovăz. Cât timp se odihnea astfel, am plecat să-mi iau plantele.

La un semn al lui Gungunum, servitorul m-a condus la uşă, i-a fluierat pe soldaţi şi le-a spus ce au de făcut: să mă

însoţească şi să mă ajute să îmi aduc cele necesare.

La han, mi-am luat desaga, am băgat capul pe uşă pentru a-l asigura pe Mael că mă voi întoarce repede, după care m-am îndreptat din nou spre palat.

Gungunum se relaxa într-o cadă, în apa amestecată cu grăunţe. M-a anunţat:

— Nu mă mai scarpin!

L-am rugat să se întindă pe jos.

— Acum o să te ung cu argilă, dacă-mi dai voie să mă

folosesc de rezervele tale.

— Ia cât vrei.

I-am pus comprese cu argilă pe zonele purulente. Mi-a şoptit:

— Lutul este tovarăşul omului şi complicele zeilor. Din lut aceştia au făurit lumea şi ne-au zămislit şi pe noi. Din lut am apărut, şi acolo ne întoarcem după moarte. Esenţa vieţii stă în lut. Eu construiesc cu ajutorul argilei. Scriu pe argilă. N-am fi nimic fără argilă. Argila poate face orice.

I-am întărit spusele, adăugând:

— Ar trebui ca acest teritoriu să se numească „Tărâmul Argilei Blânde“ mai degrabă decât al Apelor Blânde.

— A, da! a confirmat el, încântat. Uneori, apa nu mai e atât de blândă, se revoltă, izbeşte, se revarsă, inundă. Argila, niciodată! Nu s-a pomenit nici inundaţie, nici potop de argilă.

Când mă gândesc că, de ani de zile, folosesc cărămizi de argilă

ca să construiesc fortificaţii, case de locuit, temple şi că nu mi-

am imaginat niciodată că mă va şi vindeca!

Apoi servitorul m-a ajutat să îl curăţ.

— Acum ar trebui să te speli cu o infuzie de salvie care va curăţa impurităţile. După care am să te ung cu o cremă pe care am preparat-o din flori de muşeţel.

Extenuat, Gungunum s-a lăsat complet pe mâna mea, cu toată încrederea; savura explicaţiile pe care i le dădeam. Cât despre servitor, acesta s-a arătat a fi un ajutor meticulos, veghind asupra stăpânului ca asupra unui zeu.

În toiul nopţii, arhitectul s-a simţit deja mai bine. Cu faţa mai netedă, pleoapele mai puţin tumefiate, i-a cerut servitorului să-i aranjeze părul, mustaţa, barba, s-a ridicat din pat, şi-a luat un halat curat, s-a aşezat la masă şi a cerut de băut. Am descoperit un alt om decât neputinciosul pe care îl găsisem la sosire, un individ mărunt, dar demn, cu trăsături inteligente, dar nesigur, cu purtare mândră, dar fragil. Auster, de o slăbiciune ascetică, nu avea un corp decât din nevoie, o nevoie plictisitoare, pentru că trebuia totuşi să aibă unul pentru a concepe planuri şi a desena. Răceala morbidă a pielii îl făcea să fie lipsit de senzualitate. În schimb, ochii înguşti, negri, care vedeau fără a se lăsa zăriţi, emanau o strălucire tainică. De obicei, ochii dezvăluie sufletul omului, vorbesc despre emoţiile lui, despre culorile în care se învăluie, ilustrând surpriza, furia, dezgustul, ambiţia, lăcomia; privirea lui Gungunum nu exprima nimic, nu te lăsa să-l pătrunzi. Ochii-i ardeau, dar nu atinşi de vreun foc interior, ci arzându-i pe cei din faţa sa. Această insensibilitate nu era lipsită de forţă şi-mi impunea un respect tăcut.

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc?

— Am făcut-o pentru tine, nu pentru vreo răsplată. De ce ai apelat la mine? Cum de-ai avut încredere în mine? Sunt atâţia medici la Babel.

— Ăştia de-aici vindecă prin rugi şi incantaţii. Sunt numai buni, dacă nu eşti bolnav. Reputaţia ta îi striveşte pe toţi.

— Reputaţia mea?

Am înţeles că nu-mi va dezvălui mai mult. A ţinut-o pe-a lui:

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc? Insist.

Am arătat cu degetul spre mormanele fantomatice care populau penumbra din atelier.

— Atunci, învaţă-mă câte ceva despre arta ta: se spune despre tine că eşti cel mai mare arhitect din lume.

— Vino. Iată ultima mea descoperire: arcul.

Mi-a arătat o machetă reprezentând un zid în care era tăiată

o uşă a cărei parte de sus nu avea, cum se obişnuia, un cadru drept din lemn, ci se termina cu un semicerc din cărămidă.

— Imposibil! am spus eu uimit. Cum de nu cad cărămizile?

— Fiindcă se sprijină una pe alta, nu au cum să cadă. În schimb, au tendinţa să împingă în zidurile laterale. Aşadar acestea trebuie îngroşate, dotate cu contraforţi. L-am folosit deja în subsolurile palatului.

— De ce?

— Reproduc cerul! Îi strecor oglinda sub noi. Bolţile care ne susţin picioarele imită bolta de deasupra capetelor noastre.

Totul se susţine.34 Sub presiunea unei mari greutăţi, o grindă

ajunge să se îndoaie, chiar să se rupă. Cu ajutorul arcadelor, rezistenţa creşte. E ideal pentru beciuri, pentru fundaţii! Dar mă gândesc să îl folosesc şi în altă parte: să clădesc construcţii peste canale şi fluvii.