chicotind.
Desenez
şaptesprezece…
mierle,
imposibil… simplific… păsări negre… apoi douăzeci şi şapte, oaia… ah, iar am uitat.
— O mie de albine! Nu eşti atent.
A făcut câteva semne în argilă şi şi-a ridicat fruntea, cu ochii strălucind.
— Nu sunt atent? Ia ascultă.
Aplecat asupra bucăţii de lut, a enumerat rapid şi fără
ezitare:
— Cincisprezece vulpi, optsprezece lupi, cinci melci, şaptesprezece mierle, douăzeci şi şapte de oi, o mie de albine.
Zâmbea. L-am luat peste picior:
— Acum ţii minte pentru că te-ai simţit ofensat.
A aruncat cât colo bucata de argilă.
— Iată-mă incapabil să-ţi redau lista. Nu-mi amintesc nimic… doar „o mie de albine“ de la sfârşit.
Căldura ne strivea. Zăpuşeala ni se lipea de piele. Chiar şi cerul îşi pierduse vigoarea, schimbându-se din albastrul intens într-un alb indolent.
Gawan s-a ridicat calm, a mers câţiva paşi şi a luat de jos bucata de lut. Şi-a şters fruntea şi, cu pleoapele plecate, a turuit:
— Cincisprezece vulpi, optsprezece lupi, cinci melci, şaptesprezece mierle, douăzeci şi şapte de oi, o mie de albine.
Am rămas cu gura căscată. Gawan s-a aşezat din nou lângă
mine şi m-a bătut pe genunchi.
— Nu ţin minte, Naram-Sin: scriu.
— Tu…
— Folosesc scrisul. Cu ajutorul calamei mele, acest vârf de trestie tăiat oblic, fac nişte crestături pe bucata de lut: unele reprezintă cifre, altele obiecte. 23
Mi-a arătat fiecare crestătură, a denumit-o, a explicat-o, după care mi-a spus că pentru a nu uita nimic era suficient să
scrie. Dacă voiam, mă putea învăţa câte ceva din această artă.
O şopârlă, pe care ardoarea caniculei nu o stânjenea, a ţâşnit dintr-un tufiş uscat şi-a fugit dispărând cât ai clipi în spatele pietrelor. Gawan mi s-a părut a fi deopotrivă surprins şi emoţionat.
— De ce-mi încredinţezi acest secret?
A izbucnit în râs.
— Acest secret nu e un secret decât aici, între aceste hotare, printre neciopliţi, tăietori de lemne şi vânători. La noi, toată
lumea ştie că scrisul există, chiar dacă puţin îl folosesc: e nevoie să cunoşti şase sute de semne! La Kish, regina Kubaba m-a angajat ca scrib contabil. Nimeni nu mă crede magician!
— De unde vine scrisul?
A ridicat din umeri.
— De la zei, fireşte! Enki, zeul binefăcător al Apelor Blânde, ni l-a adus.
În josul văii, un cerb bătrân s-a apropiat de pârâu pentru a-şi potoli setea. Surprins, ne-a privit fix, a înţeles că nu ne vom mişca din loc, după care s-a întors, plecând în pas lent, cu nobleţe şi năduf. Gawan a scos un bol din desagă, l-a scufundat în apă, singurul lucru încă animat în mijlocul naturii
încremenite, după care am băut.
— Gawan, de ce mi-ai încredinţat secretul?
— Cu ajutorul scrisului, socotim, facem comerţ, stabilim taxele. Alături de tine fiind, m-am gândit la o altă listă: consemnarea în scris a modului în care se pot vindeca oamenii.
Mi-a venit în minte spaima lui Tibor, care s-a temut întreaga viaţă că nu va putea da mai departe cunoştinţele dobândite, nici pe cele ale tatălui sau ale bunicului său. De fiecare dată
când murea un om remarcabil, cunoştinţele lui dispăreau odată
cu el. Dacă Tibor dovedise un ataşament puternic faţă de mine, care eram pasionat de plante, de minerale, de puterile curative ale diferitelor substanţe şi de spirite, era şi pentru că vedea în mine, dincolo de ginere, un succesor, un transmiţător, păstrătorul în viaţă al ştiinţei sale.
