— Ce?

— Imaginează-ţi! Un pod. O succesiune de arcade care vor lăsa apele să curgă pe sub ele şi vor susţine un drum pe care să

circule oamenii şi măgarii. Nu ar mai fi nevoie nici de poduri umblătoare, nici de podari! S-ar circula mai repede, mai uşor, se vor putea transporta încărcături grele fără a fi necesar să le descarci din căruţe pentru a traversa cursurile de apă. Numai

foloase! Şi acum iată macheta celui mai mare turn din lume.

S-a strecurat până la un obiect ascuns sub un cearceaf, l-a tras deoparte şi a descoperit o sculptură alungită.

— Noul turn? am întrebat cu entuziasmul unui adevărat locuitor al Babelului.

A încuviinţat. Am cercetat cu atenţie opera pe care o modelase. Era constituită din niveluri puse unul peste altul, lată la bază şi din ce în ce mai strâmtă spre vârf, de forma unui monument pătrat. Fiecare etaj se îngusta, postat pe cel de dedesubt, care îl depăşea în suprafaţă. La exterior existau scări care duceau de la un nivel la următorul. Le-am numărat şi am exclamat:

— Optsprezece etaje!

— Exact. De trei ori şase înseamnă optsprezece etaje.

Fără a înţelege de ce, „de trei ori şase“ conţinea mai mult adevăr pentru el decât „optsprezece“.

— Fantastic!

— Atenţie, Naram-Sin, rămâne un proiect. Mă tem că

Turnul, înălţându-se prea mult, nu va rezista.

— Va rezista!

— Nu e decât o machetă. În mărime naturală, primele etaje ameninţă să se prăbuşească sub greutatea celor de deasupra. În prezent, fac experienţe cu ajutoarele mele. Testăm rezistenţa cărămizilor la greutate şi, de asemenea, la apă. Neglijezi acest element pentru că eşti nou-venit, dar aici, în fiecare an, ploi interminabile ne inundă şi ne distrug clădiri. Nu şi pe-ale mele, evident.

Cum de ştia că abia sosisem? A-i pune această întrebare însemna să întrerup conversaţia. A continuat:

— Nimrod se va întoarce victorios de la război, va aduce mii de sclavi şi va începe şantierul.

— Eşti grăbit?

Şi-a apăsat tâmplele.

— Încă ezit, am nevoie să mai cercetez, să verific, să-mi perfecţionez planurile, pe scurt să mai reflectez. Numai că

Nimrod nu are răbdare. Poartă războaie pentru a ne aduce mână de lucru. E presat de timp.

— De ce?

S-a întors către mine.

— Nimrod!

— Răspunsul tău nu mă lămureşte.

— Nimrod dovedeşte o curiozitate nemărginită în ceea ce priveşte cerul. Vrea să se apropie, să intre-n el. Asta năzuieşte!

Nu arhitectura îl interesează!

— Nimrod? Păi conduce un oraş somptuos!

— Graţie mie… Frumuseţea şi strălucirea Babelului îi servesc. Propria imagine pentru el însuşi. Tot ce m-a pus să

construiesc a dorit din orgoliu. Cât priveşte Turnul, de fapt i se rupe… Dacă i-aş face o scară care să ajungă până la cer, ar fi încântat. De altfel, mi-a şi sugerat asta şi-a trebuit să-i explic îndelung imposibilitatea tehnică pentru a renunţa la idee.

Riscăm deci să ridicăm acest turn în grabă şi dând totul peste cap. I-am şi spus. Consideră că voinţa sa e mai presus de calculele mele. Şi mai e şi… mai e şi-acest monstru, această

scursură, această cobe care-i tot şopteşte la ureche să se grăbească!

— Despre cine vorbeşti?

Faţa i s-a schimonosit, bărbia a început să-i tremure.

Gungunum mi-a arătat cu degetul spre tavan.

— Messilim.

Pronunţarea numelui geamănului său l-a sleit de puteri. S-au scurs câteva momente, după care am reluat, făcând-o pe neştiutorul:

— Fratele tău nu te susţine?

— Fratele meu? Care frate? N-am nici un frate.

— Totuşi, prin oraş se zice că…

— Întreabă-l. O să-ţi răspundă ca mine. Nu suntem fraţi.

Ăsta e singurul lucru asupra căruia suntem de acord.

Puterile l-au părăsit din nou.

— Sunt obosit.

Susţinându-l să ajungă până la pat, i-am dat ultimele sfaturi: să folosească ovăzul în două feluri, în primul rând continuând cu băile timp de o săptămână, şi-apoi să nu mănânce decât ovăz timp de trei zile fără întrerupere pentru a-şi purifica măruntaiele.

— Gungunum, dacă tot sunt aici, mai are cineva nevoie de îngrijiri? Printre scribi? Printre femei? Clădirea lor se învecinează cu asta, nu?

Gungunum s-a întors cu faţa la perete.

Servitorul m-a bătut pe umăr, semn că trebuia să plec, m-a condus până la uşă şi m-a încredinţat soldaţilor.

Îndepărtându-mă, deşi încadrat de bărbaţii de arme, m-am întors preţ de o clipă. De unde mă găseam nu am putut nici măcar zări clădirea femeilor. Această incursiune nu avea să-mi modifice planul.

În pavilionul arhitectului, la parter, luminile se stingeau, în timp ce etajul se lumina; indiferent la martiriul lui Gungunum, Messilim lucra. Cumplită situaţie… Două persoane care se urau de moarte trăiau alături, supuşi ai unui conducător tiranic.