— Nimrod n-are scrupule. Odată ce-a capturat bărbaţi, femei, copii, îi reduce la rang de animale de povară şi-i pune la muncă până la epuizare, fără ca aceştia să poată să-şi recâştige libertatea. Iată de ce este supranumit Marele Vânător, un alt fel de a denumi un monstru. Nimrod persecută pe oricine. Ucide mai multe animale decât are nevoie, nu pentru a le frige sau le mânca, exploatează oamenii. Vânează, de asemenea, femeile frumoase, trimiţându-şi iscoade peste tot. I-am zărit deja coloanele de infanterişti.
— A, da, i-am întâlnit şi eu în regiunea îndepărtată de unde vin. Toate frumuseţile se ascund. Ce le face?
— Le închide în palatul lui.
După ce a pronunţat aceste cuvinte, Gawan s-a ferecat în muţenie. L-a cuprins emoţia. Am aşteptat să-şi revină. Pe urmă
m-a privit din nou fix.
— Ce face un bărbat cu o femeie?
A suspinat… Să-şi aducă aminte de stăpânitorul Babelului îl sfâşia. În ciuda reticenţei sale, am insistat:
— Cu cine se aseamănă Nimrod?
— Cu Nimrod. Nu se aseamănă cu nimeni.
— E frumos?
— Aşa se crede.
— Dar tu nu crezi asta!
Magicianul s-a înfiorat, şi-a agitat mâinile în toate părţile, ca şi cum ar fi fost atacat de ţânţari.
— Numai ce-şi făcuse apariţia, că m-am şi prosternat în faţa lui, din prudenţă. Nu uita că sunt supus al reginei Kubaba.
Abia de l-am zărit.
— Unde l-ai întâlnit?
— La ea, la palat. O singură dată. În timpul unei vizite de curtoazie. Mă rog, curtoazie… Nimrod venea mai ales pentru a evalua apărarea din Kish, să socotească numărul soldaţilor şi să măsoare starea de sănătate a reginei. De ani de zile, asemenea unei vulpi în faţa vizuinii iepurelui, era gata să o devoreze de îndată ce ar ieşi. Nerăbdător, în acea zi a dat buzna chiar în bârlog.
— Un individ puternic? Brutal?
— Puternic şi brutal, evident, chiar dacă nu lasă impresia.
— Povesteşte-mi mai multe.
În acel moment, un grup de soldaţi a trecut pe lângă noi, împingându-ne fără menajamente într-o parte, ca şi cum am fi blocat drumul. Năvala l-a dezechilibrat pe plăpândul Mael, care a căzut în şanţ. Ofensat, Saul a apucat cuţitul pentru a-i pedepsi pe mitocani, dar Gawan l-a prins de mână, cu privire întunecată, categorică. Cu căşti, purtând centuri groase, cu suliţele în mâini şi cuţitul la şold, cei treizeci de soldaţi bărboşi mergeau în cadenţă, izbind pământul cu pas greu, care răsuna coşmaresc. Îţi băgau frica-n oase, fără a putea spune dacă
păreau ostili sau indiferenţi.
Magicianul le-a întors spatele. La fel şi servitorul, tremurând ca varga. Roko, ghemuit la picioarele mele, s-a lipit de mine, cu speranţa de a deveni de-a dreptul invizibil. Făcând pe bravul, rebel, Saul i-a privit pe soldaţi cu ură, concentrându-şi în priviri toată furia pe care muşchii nu o puteau elibera. Cât despre Mael, de-acum călare pe umerii
tatălui său, privea cu atenţie, cu ochi mari, fascinaţi, acea coloană de bărbaţi, gălăgioasă şi fumegândă, puţind a sudoare, care ridica nori de praf în urmă.
Am privit convoiul. În mijloc, tras de măgari, închis cu pânzeturi, se bălăngănea un car. Se puteau distinge patru siluete feminine. Trupa îi ducea frumuseţi lui Nimrod.
Vehiculul se îndepărta când o bucată de ţesătură s-a ridicat datorită oscilaţiei şi-am întrezărit o tânără femeie voalată, zveltă, cu încheieturi fine. Am tresărit… Noura?
Perdeaua a căzut la loc.
Cât pe ce să strig, dar era prea târziu. Carul dispăruse în depărtare.
Chiar s-o fi zărit pe Noura, sau doar mi s-a părut?
Noura, capturată abia acum, fără îndoială furată de la răpitori?
Cortegiul se pierdea la orizont.
Înnebuneam oare? Noura mă obseda atât de tare, încât o vedeam în orice femeie? Sau poate că era dusă pentru a fi închisă în palatul lui Nimrod?
M-am întors spre însoţitorii mei. Văzuseră şi ei femeia extrem de frumoasă, delicată, zveltă? Întrebarea mi s-a oprit în gât: nici unul dintre ei nu o cunoştea pe Noura.
Gawan s-au întors, la fel şi servitorul său, prea speriaţi ca să-mi sesizeze tulburarea. Magicianul şi-a scuturat hainele de praf, şi-a aranjat părul pomădat, şi-a dat cu un pic de roşu pe buze, şi-a recompus atitudinea mândră. Totuşi, ticurile îi brăzdau chipul, iar ochii-i păstrau luciri de groază.
— La drum! am strigat.
S-a uitat cu atenţie la mine, surprins de graba pe care vocea mea o trăda.
— Nu avem timp de pierdut pe-aici. Ne mişcăm cu viteza melcului.
Gawan a mormăit:
— Ce-i graba asta? Măcar dacă mi-ai spune odată de ce te duci într-acolo…
Fără a-i răspunde, am dat bici catârului şi-am pornit la drum.
