Noura?

S-a auzit un fluierat. Zborul mi se poticneşte. Aştept. Din nou fluierătura. Împotriva voinţei mele, mă întorc cu promptitudine, după care, pe distanţa pe care o aveam de străbătut, aripile încep să învârtă larg aerul, asemenea înotătoarelor mari ale peştilor împingând apa.

Să fi fost Noura?

Trec pe deasupra zidurilor de apărare şi disting cele două

siluete în picioare, în mijlocul unui spaţiu deschis, de-a lungul canalului, aproape de un atelier de călăfătuit de unde se degajă

miros de bitum.

Fluierătura se apropie. Unul din cei doi bărbaţi întinde braţul la nivelul umărului, un braţ înmănuşat, foarte ţeapăn, înfăşurat în piele de antilopă, solid, care îmi indică unde să

vin. Mă aşez acolo şi…

Imaginea se întunecă. Conştiinţa mea părăseşte şoimul şi sare înapoi în mine.

Am deschis din nou ochii. Amorţit, am întors capul spre

dresor şi şoimul său. Cu bruscheţe, cu ghearele înfipte în manşonul de piele şi aripile foşnind, pasărea sfâşia din două

mişcări de cioc carnea pe care stăpânul său i-o întinsese ţinând-o în palmă.

— Mulţumesc, am murmurat.

— Ai găsit-o? m-a întrebat.

— Cred… Nu sunt pe deplin lămurit.

— Mâine o luăm de la capăt! Rămânem la dispoziţia ta.

Acasă, Falko! Avem întâlnire.

I-a aruncat şoimului puiul de pasăre mort pe care-l avea în desagă, apoi a plecat clătinându-se şi fluierând.

M-am aşezat pe o piatră, cuprins de migrenă.

În acea dimineaţă, ca şi în cele anterioare, mă folosisem de o metodă învăţată de la Tibor: să mă concentrez asupra animalului, să stabilesc un raport empatic cu el, privindu-ne ochi în ochi; folosindu-mă de o grefare de gânduri, am intrat în el; astfel, de îndată ce răpitoarea şi-a luat zborul, am zburat şi eu, străbătând cerul şi observând tot ce se târa la sol. Acest exerciţiu m-a înspăimântat, căci, după exemplul lui Tibor, nu-mi reuşea decât dacă mă foloseam de plante halucinogene.

Amestecul de ierburi şi de ciuperci îşi făcea treaba, mă scutea de propria-mi greutate, pentru a pătrunde mai uşor în cealaltă

fiinţă, însă debuta prin a-mi goli vintrele şi termina prin a face să mi se taie picioarele şi a-mi da dureri de cap. Trecând peste aceste inconveniente, mă temeam să nu ajung ca Tibor care, până şi astăzi, se droga în mod constant. Îl văzusem pe acest eminent vindecător cum se intoxica, fără a-mi putea da seama care era elementul declanşator. Se droga pentru a face cercetări? Sau era un drogat care cerceta? Fie munca sa de savant îl condusese dincolo de propria natură, fie o predispoziţie spontană pentru substanţele stupefiante se dezvoltase în timpul experimentărilor terapeutice.

Cu trei zile în urmă îl întâlnisem pe dresor într-una dintre pieţele din Babel. Nu avea nimic de vânzare, doar se umfla-n

pene în compania lui Falko, anunţându-i pe trecători că şoimul lui vâna mai ceva decât un câine, după care făcea şi demonstraţia, dând drumul răpitoarei, care nu întârzia să

ochească un porumbel, să-l prindă în gheare şi să-l aducă

stăpânului. Această noutate fascina. Oamenii îi dădeau câte ceva de mâncare dresorului pentru a-i mulţumi; câţiva bogătaşi i-au propus să crească păsări asemănătoare în folosul lor. Am înţeles imediat că pasărea îmi putea servi ca spion, dacă

reuşeam să intru în ea.

Odată terminată cea de-a treia încercare, eram totuşi în dubiu: era Noura? Nu era ea? Chiar dacă puteam vedea cu ochii lui Falko, nu aveam control şi asupra sufletului acestuia; de fiecare dată când o zărise pe Noura, îşi continuase drumul.

Indiciu însemna certitudine: Noura era acolo! Voi trece la acţiune de îndată ce croitorul îmi va trimite rochia în care să

mă deghizez.

Am contemplat o vreme circulaţia bărcilor. Unele coborau pe canal urmând curentul, conduse de luntraş, altele urcau, trase de edecar. Nu departe, ţăranii care-şi aduceau produsele de la câmp traversau apele recurgând la piei de animale pe care le umflaseră, uneori un soi de burdufuri individuale, alteori legate unele de altele cu trestii, constituind o plută, ceea ce permitea transportarea unei încărcături mai mari. 35

Când m-am întors la Grădina lui Ki, Saul şi Mael m-au întâmpinat sărbătoreşte. Detestau Babelul, mulţimea, zgomotele, vânzoleala. Împământeniţi la pensiune, în loc să-şi trăiască viaţa, nu făceau decât să o îndure şi să aştepte întoarcerea mea – mai puţin faptul că Saul, în fiecare noapte, bea tot mai mult…

Mael manifesta o blândeţe şi un calm tulburătoare. Firav, ba chiar bolnăvicios, cu braţele şi picioarele ca nişte beţe, era lipsit de vigoare, se strâmba în faţa mâncării lipsite de gust, suferea că nu putea simţi nici cald, nici rece, nici netezime, nici asprime cu vârful degetelor, şi totuşi era mereu surâzător, fără ca vreodată să se plângă. Luminos, îi ajungea că era lângă

părintele său; stând alături de acesta, micuţul îl umplea de bucurie, iar fericirea îi ajungea la culme de îndată ce colosul cu tors proeminent, cu umeri laţi şi barba deasă îl lua în braţe.

Mael îşi revărsa tandreţea şi asupra lui Roko, cu care se juca, sau asupra mea, în timp ce îl masam ori când făceam împreună

exerciţii de scriere. Acest copil îmi trezise simţul responsabilităţii: trebuia să îl vindec. De ce zeii şi spiritele îmi dăruiseră nemurirea dacă nu pentru a-mi acorda timpul şi puterea de a mă îngriji de muritori? Drăgălăşenia suferindă a copilului mă obliga să înţeleg că, odată Noura regăsită, aveam de împlinit o altă misiune.

Pe când stăteam la taclale doar cu Saul, l-am întrebat când şi unde povestise celor din Babel că eram vindecător. A negat vehement. Cum eu insistam spunându-i că îl voi ierta, a început să plângă, susţinându-şi buna-credinţă:

— Naram-Sin, îţi jur pe capul lui Mael că nu am spus o vorbă.

Tulburarea lui m-a mişcat fără a mă convinge. Mai ştia oare ce debita după ce dădea pe gât un butoi de bere?

Ceea ce m-a deranjat mai mult în timpul acestei discuţii a fost că mi-au venit în minte elucubraţii pe care am încercat să

le alung: prin labirintul de străduţe, simţisem de mai multe ori că eram urmărit. Totuşi, întorcându-mă, nu zărisem decât locuitori preocupaţi cu de-ale lor. Or, dacă Saul spunea adevărul, însemna că intuiţia mea căpăta un sens. Cineva să fi fost cu ochii pe mine?

Seara, vântul se oprise, câmpia dormea, liniştea reuşea să

strivească chiar şi cântecele şi ţipetele din mahalalele îndepărtate.

Am ieşit din pensiune.

Cupola celestă răspândea un întuneric de o puritate incredibilă. La zenit, dură, maiestuoasă, glacială, strălucea o lună cu forme precise, cu vinişoare marmoreene clare, ale cărei coarne ţineau între ele tăişul unui cosor, de care celelalte

stele se fereau. Astrele, agăţate în adâncimea tenebrelor, unele apropiate, altele în depărtare, răspândeau şi ele lumină.

Excepţionala claritate a nopţii mi-a permis să cercetez încă

o dată ce se întâmpla la palat, să-mi dau seama câţi soldaţi îl păzeau pe fiecare parte sau unde erau mai puţin atenţi.

Am plecat spre turn. Situat în afara ariei palatului, rămânea accesibil, chiar dacă preoţii interziceau intrarea după apusul soarelui.

Între două treceri ale patrulelor, care descurajau curioşii, am sărit pe platforma pe care se ridica edificiul şi m-am strecurat pe lângă ziduri. Încetişor, fără a atrage atenţia, am urcat scările care duceau până în vârf.