— N-am prezis niciodată viitorul.

— Cum? Nu cauţi să-ţi vezi viitorul în stele? Atunci pentru ce le studiezi?

— Ca să ştiu.

— Să ştii ce?

— Să ştiu!

Răspunsul meu l-a derutat într-atât, încât a amuţit, în timp ce cu mâna dreaptă îşi scărpina nervos ceafa.

— Găseşti că sunt nebun? l-am întrebat.

— Habar n-am. În orice caz, am învăţat ceva de la tine.

— Ce?

— Că nu sunt singurul nebun!

M-a privit în ochi şi mi-a mărturisit cu voce schimbată:

— Şi eu sunt la fel, cercetez de dragul cercetării. Râvnesc să

ştiu. De fapt, nu-mi pasă de consecinţe.

Regretând această destăinuire sinceră, şi-a revenit. Sever, s-a corectat cu voce metalică:

— Veghez asupra lui Nimrod. De decenii, îi luminez calea prin intermediul prezicerilor pe care le citesc în astre. Şi aşa, cetatea noastră o duce de minune. Un rege invincibil. Un oraş

puternic.

A trecut prin faţa mea îndreptându-se către scară.

— Salut.

La lumina lunii, Messilim mi se păruse mai bine făcut decât Gungunum, dar trecând pe lângă mine am putut constata că nu era mai înalt decât acesta şi că avea pete roşii pe piele, supurânde, eczematice, care-i provocau mâncărimi. Cum li se întâmplă gemenilor, şi el suferea de aceeaşi boală ca şi fratele său.

L-am ajuns din urmă pe scări.

— Nu vreau să te deranjez, Messilim, dar ascultă-mă o clipă. Sunt Naram-Sin, vindecătorul. Ieri, în toiul nopţii, am fost chemat de Gungunum, arhitectul lui Nimrod, pentru a-l trata de boala de plută. Observ că aceeaşi afecţiune te supără şi pe tine. Îmi dai voie să îţi prescriu două-trei proceduri, pentru a evita crizele acute?

A încetinit, a ezitat, după care s-a întors.

— Te ascult.

Am repetat sfaturile de tratament pe care i le dădusem lui Gungunum, baia cu ovăz, cataplasmele cu argilă, loţiunea cu infuzie de salvie, compresele cu muşeţel, după care i-am recomandat de asemenea să se ungă cu miere pe zonele inflamate.

A clătinat din cap.

— De unde-ţi extragi atâtea informaţii? Ai acumulat o groază de cunoştinţe despre stele, despre oameni şi despre plante.

— Am beneficiat de un maestru fără pereche.

— Cine?

— Tibor. Îşi predă învăţătura foarte departe de acest ţinut.

A reflectat. Am simţit că înregistra tot ceea ce îi spusesem.

M-a îndemnat să-l urmez.

Coborârea impresiona mai mult decât urcarea: la venire privirea se agăţa de zidurile turnului, la întoarcere se pierdea în gol. Mă temeam de vertij şi, păşind cu prudenţă de pe o treaptă

pe alta, am încercat să contemplu oraşul. În faţa noastră, Babelul scânteia în mijlocul câmpiei întunecate, cu mii de torţe care licăreau fără a face prea mare lumină şi lăsând zone de umbră, mai înguste sau mai largi, fără formă, fără

semnificaţie. Doar palatul regal păstra un aspect ordonat căci, chiar dacă tenebrele absorbeau construcţiile, făcliile se aliniau de-a lungul aleilor.

La unul dintre etaje, Messilim s-a oprit, animat de o energie arzătoare, şi m-a prins de încheietura mâinii.

— Curând totul se va schimba. Nimrod va construi un turn.

Din înaltul lui voi cunoaşte mai bine cerul.

— Am văzut macheta. Optsprezece etaje.

— Optsprezece etaje? a exclamat.

— Da. De trei ori şase.

S-a revoltat:

— Nicidecum! Turnul va avea treizeci şi şase de etaje.

— Dar Gungunum mi-a destăinuit că vor fi optsprezece, şi asta i se părea deja dificil…

— Tâmpitul de Gungunum nu explorează cerul, se uită

numai în jos, la picioare. Dacă el are mâinile în lut, eu am ochii aţintiţi spre azur. Noul turn va depăşi optsprezece niveluri, se va înălţa până la treizeci şi şase. Zeii mi-au arătat-o, iar eu i-am transmis lui Nimrod.

A suspinat şi şi-a şters fruntea ca şi cum acest gest l-ar fi eliberat de geamănul său.

— Să coborâm împreună, băiete, altfel santinelele te vor suspecta. Vom pretinde că mă însoţeşti pe post de asistent.

Aproape ajunşi jos, m-a oprit.

— De altfel, ai putea chiar să-mi devii asistent…

— De ce nu? am murmurat coborând pleoapele.