— Şi-acum la treabă!

Cu agilitate, a desfăşurat frânghia, a prins harponul, a

încălecat peste parapet şi-a coborât, înaintând hotărâtă, ca o acrobată. Într-o clipă, a ajuns la nivelul apei, şi-a luat avânt împingându-se de zid, apoi, după câteva mişcări de balans în aer, a sărit pe mal. A dat drumul frânghiei şi-a dispărut printre străduţe.

Îmi amintea de Vânătoresele din cavernă. Explozia ei de energie ţinea de mândrie, de dorinţa de libertate, de caracterul ei neclintit, de curaj, de refuzul de a face concesii, model de femeie care nu concepe nici supunerea, nici renunţarea. Mi-a părut rău că n-am putut sta de vorbă mai mult; de altfel, faptul că nu-i păsa de mine şi deja mă uitase o făcea şi mai seducătoare.

Mi-am pus din nou la adăpost în boschet frânghia şi harponul, apoi, cu mers lent şi legănat, am parcurs pavilionul.

Frumuseţile dormeau. La fel şi eunucii. Am ajuns în camera Dianei fără a întâlni pe nimeni.

Întins în pat, am privit ţintă spre tavanul ornat cu desene animaliere, încercând să adorm.

În mijlocul grădinii, un firicel de apă susura în fântână. Am pândit cu nerăbdare cântecul mierlei din zori.

Noura, oare sunt pe-aproape de tine?

*

Dis-de-dimineaţă, mi-am pus o rochie de-a Dianei, vaporoasă, ornată cu perle, apoi voalurile, colierele, sandalele ei împletite şi-am ieşit în curtea interioară.

Grădina devenea tot mai deasă pe măsură ce înaintam. Pe aleile cu pietriş oval, ca de fildeş, am trecut mai întâi pe lângă

nişte cocotieri cu trunchiul elastic, care îşi clătinau ici-colo frunzele franjurate, apoi pe lângă nişte cimişiri tăiaţi în aşa fel încât desenau un labirint garnisit cu trandafiri, străjuit de arbori şi tivit cu iederă. De peste tot se iţeau măceşi din care se făcea dulceaţă, struguri pentru vin, lămâi şi portocali din care nu se făcea nimic, plantaţi doar pentru plăcerea ochiului, de un galben puternic şi de culoarea şofranului strălucitor. În mijloc,

sprijinită pe fântână, se înălţa o colivie mare cu păsări rare.

Uimit de splendoarea şi de amestecul extraordinar de culori, am descoperit simbolul pavilionului, o carceră a frumuseţilor într-o închisoare a frumuseţilor, o temniţă în interiorul unei temniţe.

Apoi, îmbătat de arome proaspete şi pătrunzătoare, m-am îndreptat către zid şi m-am întins pentru a privi în detaliu împrejurimile. Din acest punct de observaţie care domina totul, bruma de la câmpie acoperea întreg peisajul cu un abur care armoniza câmpurile, drumurile, fermele, canalele; o catifelare pastelată inunda totul. La dreapta, vârful turnului se pierdea în aburul ceţos. În grădină, măcălendrii, mierlele, rândunelele, piţigoii îşi încheiau concertul care preceda răsăritul, iar de acum graurii începeau să salute apariţia soarelui.

Un sunet de corn a răsunat în depărtare, difuz, vaporos.

Câteva clipe mai târziu, un al doilea i-a răspuns, limpede de această dată, din preajmă, trâmbiţând: „Am înţeles bine?“

Primul nu s-a lăsat mai prejos, ceva mai puţin difuz decât întâia oară, înviorat. Cel din turn a explodat de entuziasm şi a sunat de mai multe ori, hotărât să anunţe oraşului deşteptarea.

Ce se petrecea?

Orăşenii şi orăşencele au ieşit în prag, întrebându-se şi comentând sunetele trâmbiţelor. Cuvintele însă nu le puteam auzi.

S-a ridicat ceaţa. Un ciudat covor negricios se aşternuse peste câmpie. Curgerea uleioasă avansa cu lentoare, inexorabil, dinspre orizont spre oraş.

Frământându-mă, gândul m-a dus la potopul care, cândva, năpustise un val imens asupra lacului. Apoi am zărit măgari.

Şi care. O maree umană. Armata se întorcea de la război, Nimrod revenea victorios, înarmat cu mii de sclavi, şi, mai ales, cucerind la întoarcere oraşul Hit de pe fluviul Buranun37, celebru pentru sursele de bitum de care şantierul avea atâta

nevoie pentru a prinde cărămizile şi a asigura etanşeizarea.

Lucrările la noul turn urmau să înceapă curând.

Asta-mi dădea planurile peste cap: cât timp îmi mai rămânea pentru a-mi termina ancheta?

— Ei, frumoaso, ai dormit bine?

M-am întors. Un colos gras cu trăsături grosolane, înfăşurat în mai multe pânzeturi brodate şi plisate, mă sorbea cu un licăr aurit în colţurile ochilor. Avea pretenţia că surâde şi m-a scârbit pe loc.

L-am măsurat în tăcere. A chicotit.

— Veşnic mută! Atunci o să vorbesc eu pentru amândoi.

„Bună, Diana. – Bună, Balmunamhe. – Eşti răpitoare în dimineaţa asta. – Şi tu, Balmunamhe, îmi pari foarte în formă.

– Ah, sunt de îndată ce te întâlnesc, Diana. – Ce vrei să spui, Balmunamhe? – Atinge şi-ai să-nţelegi, Diana.“

S-a apropiat de mine, decis să-ţi frece bazinul de şoldurile mele. M-am ferit.

— Nu ştii ce e bun, Diana, a mârâit dojenitor, umezindu-şi buzele.

M-a ajuns din urmă. M-am îndepărtat câţiva paşi. A venit lângă mine, languros. Departe de a se calma, refuzul meu îl aprindea şi mai tare.

— Nici un bărbat nu face dragoste ca mine. Nici unul nu te va satisface mai bine decât mine. Apoi nu te vei mai putea lipsi. Nu mă obliga să te iau cu forţa.

M-am dat un pas în spate. Ce să fac? Dacă-l ucideam pe acest excitat, mă dădeam de gol. Dacă-l lăsam să mă pipăie, şi-ar fi dat seama cu cine avea de-a face. Să strig? Vocea mă va trăda… Cine mă va apăra?

M-a atins uşor. Silit de împrejurări, l-am oprit murmurând pe un ton suav:

— Diseară…

— Cum?! a exclamat.

Chiar dacă şoptisem, oare distinsese timbrul grav? Am repetat într-un suflu:

— Diseară! Diseară cu tine. Noaptea-ntreagă.

Faţa i s-a luminat de o bucurie sinceră, care i-a mai atenuat urâţenia.

— Diseară, cu-adevărat?

— Diseară, am confirmat.

Radia. În mod evident, nu era obişnuit să-şi atingă scopul fără violenţă. Întâlnirea pe care i-o dădusem îl recompensa dincolo de orice speranţă.

— Ah, da, frumoasa mea! a strigat. Avem nevoie de o noapte-ntreagă ca să ne distrăm împreună. Pe diseară, juri?

Am încuviinţat cu prefăcută pudoare. Făcându-i semn cu mâna, m-am întors şi-am pornit spre camera mea, străduindu-mă să fac gesturi cât mai feminine.

Nu mai era nici un minut de pierdut, trebuia s-o regăsesc pe Noura!