certurile celor doi, loviturile sub centură, invectivele cu care se împroşcau. Cleveteală pe care o mai şi înfloreau: dacă se întâmpla să treacă o lună în care gemenii să nu se spurce, atunci oricine arunca vreo glumă prin vreun fund de tavernă
avea mare succes şi-şi vedea imediat minciuna transformată în
adevăr prin repetare.
Fraţii locuiau la palat, de unde îşi supervizau echipele.
Poporul îi vedea numai din întâmplare, pe Gungunum pe şantiere, pe Messilim cocoţat pe vreun zid de unde iscodea astrele. Legendă sau adevăr, se spunea că împărţeau aceeaşi clădire, arhitectul la parter, şi astronomul la etaj, dar că
făcuseră în aşa fel încât să nu se intersecteze. Ce se ştia însă
sigur era că nu-şi vorbeau, detestau să fie invitaţi amândoi odată, nici unul nu suporta prezenţa celuilalt. După părerea celor mai buni bârfitori, neînţelegerile dintre cei doi îi conveneau de minune lui Nimrod, care le exploata după pofta inimii. Dezbină şi stăpâneşte făcea parte dintre tehnicile sale, stârnindu-i unul împotriva celuilalt pe cei cărora le cerea sfatul.
În acea seară, la lumina lămpii, recopiam tăbliţele cu simboluri pe care mi le lăsase Magicianul. Mael mă imita. Cu ochii mici, cu buzele strânse, lucra în tăcere. Fiind o fire sfioasă, puştiului nu-i plăcea să se joace cu copiii de vârsta lui; fie îşi petrecea timpul cu Roko, fie stătea pe lângă adulţi – eu sau taică-su. Ori că era atras de compania mea, ori chiar ţinând la mine, îşi cultiva gustul pentru scris şi făcea progrese cu repeziciune, atât de bine reuşea să memoreze simbolurile.
Deodată s-au auzit bubuituri în uşa de la intrare a hanului.
Apoi tropăituri ale unui grup de bărbaţi, clinchete de arme, o discuţie purtată cu repeziciune pe ton imperios, după care paşi grăbiţi care urcau la etajul nostru. Uşa a cedat. Gazda a arătat spre mine:
— El e.
Un soldat a ţâşnit, flancat de doi subalterni.
— Tu eşti Naram-Sin vindecătorul?
Am rămas cu gura căscată. La Babel nu ştia nimeni că mă
ocupam cu medicina – ca să nu am probleme, mă dădusem drept un simplu vânzător de ierburi. Enervat de lipsa mea de reacţie, soldatul a vociferat:
— Naram-Sin vindecătorul, te conducem la palat.
Cei doi subalterni m-au înşfăcat cu brutalitate şi m-au împins afară. Lui Mael, cu ochii holbaţi, abia de-i venea să
creadă scena care era în desfăşurare şi îşi frământa în mâini amuleta protectoare. Din prag i-am strigat:
— Fugi la tine-n cameră, tatăl tău trebuie să se întoarcă! Să
nu îţi faci griji.
Zicând aceste cuvinte, mi-am dat seama că de fapt minţeam.
Habar n-aveam ce urma să se întâmple. Eram arestat şi luat pe sus, dar pentru ce? Ce-aveau cu mine? Ghiciseră că mă
interesasem de pavilionul unde se găseau femeile? Dar nu acţionasem încă, iar de vorbit o făcusem cu circumspecţie. Îmi citiseră gândurile? Îmi răstălmăciseră faptele? Cum de-mi ştiau trecutul? Cine? Cum de aflaseră că sunt vindecător?
M-au îmbrâncit fără menajamente afară din Grădina lui Ki şi m-au escortat pe nişte străduţe lăturalnice, care se goleau de puţinii trecători imediat ce ne făceam apariţia. În ciuda bunăvoinţei de care dădeam dovadă mergând cu paşi mari, m-au burduşit cu lovituri, de parcă aş fi refuzat să înaintez.
Am trecut podul peste canalul lugubru şi întunecos, am intrat pe sub portalul gigantic, luând-o pe o uşiţă tăiată în poarta de bronz, după care, după mai multe ocoluri şi patru opriri în faţa santinelelor care ne-au verificat identitatea, am ajuns într-un pavilion spaţios.
Soldatul care deţinea comanda a bătut cu putere într-un gong. A apărut un servitor îmbrăcat într-o bucată de material bej deschis, legată cu sfoară.
— Iată-l pe vindecător! a spus soldatul.
Bătrânul mi-a dat voie să intru, iar cele trei brute s-au întors pe călcâie. Nu eram prizonier, eram consultat. Lucru care mă
liniştea, deşi nu-mi lămurea cum de ştiau cu ce mă ocupam: nu eram văzut ca vinovat, ci mai degrabă ca o soluţie.
O grămadă de obiecte, pe care flăcările tremurătoare mă
împiedicau să le identific, umpleau camera imensă. Pe deasupra acestor mormane de neînţeles, acoperite cu pânze, plutea un miros de lut umed, la fel ca în camera în care îmi exersam scrisul. Servitorul s-a înclinat ceremonios în faţa mea, arătându-şi craniul pleşuv, ras, de culoarea ambrei, plin de zbârcituri pornind de la baza urechilor. După care s-a îndreptat, şi-a ridicat pleoapele îngălbenite pe de ochii stinşi şi m-a privit fix.
— Gungunum, stăpânul meu, e bolnav.
Iată-mă deci la faimosul arhitect al lui Nimrod! În jur, talmeş-balmeşul din cameră începea să capete sens: grămezi de cărămizi, bucăţi de clădiri în miniatură, coloane, incinte, temple, scări, căi de pază. La invitaţia bătrânului, am pornit spre fundul încăperii, trecând pe lângă imense table din lut pe care erau înscrise cifre, desene, de-a lungul stucaturilor realizate pe ziduri, am ocolit nişte lăzi cu pietre preţioase –
cuarţ, lapis-lazuli –, am trecut aproape atingându-le pe lângă
nişte coşuri de răchită pline cu rigle din lemn de măslin, cumpene ale zidarului din bronz, varii instrumente din aramă.
Am ajuns în fundul camerei, în faţa saltelei pe care zăcea Gungunum. Cu tenul cadaveric, obosit, consumat, extrem de uscat şi de ridat pentru vârsta lui, bărbatul locuia în atelierul slab luminat de torţe.
Am îngenuncheat şi i-am pus mâna pe frunte. Tremurând, a deschis ochii.
— Vindecătorul?
Starea de rău şi durerea îi deformau chipul. Renunţând să
mai cercetez cum de aflase de mine, mi-am intrat în rol, auscultându-l.
