La începutul erei creştine, nu s-a mai putut descifra şi a fost uitată, în aşa măsură
încât, la puţin timp după, semnele nu au mai fost considerate decât simple motive ornamentale.
24. În clipa de faţă, scriu în faţa ferestrei de unde se revarsă lumina; în dreapta, am pus câteva pahare şi ceşti în care am apă curată, infuzii de plante medicinale sau ceai; în stânga arde o lumânare care emană arome de lavandă italienească. Acest ritual mă trimite cu gândul înapoi, la extraordinarul Gawan, care mi-a dezvăluit întreaga sa ştiinţă în timpul călătoriei noastre spre Mesopotamia. Lavanda a înlocuit liliacul, după o vară toscană din timpul Renaşterii. Pe când locuiam într-o fostă
stână, hotărât să nu fac nimic, am corespondat totuşi cu varii personalităţi, înnegrind sute de pagini fără oprire. Cred că lavanda e cea care m-a împins spre
asta: privind acele imense câmpuri în care cerul azuriu se reflecta în ierburi, m-am bucurat de o putere de concentrare lină, de o energie stăpânită şi de o necurmată
inspiraţie.
25. Nimeni nu şi-ar fi închipuit pe-atunci că scrisul poate ajunge din servitor un stăpân.
26. Tigrul şi Eufratul izvorăsc din Taurus, înaltul podiş armean din Turcia. Spre deosebire de Nil, nu străbat văi cu maluri înalte, care să le domolească; pe neaşteptate, în mai, când cresc, se întind pe mii de kilometri. În vremea mea, Tigrul şi Eufratul aveau două guri de vărsare distincte, deşi învecinate, în Golful Persic.
Totuşi, cărându-şi aluviunile şi depozitându-le la capătul cursei, au prelungit fâşia de uscat, dând marea înapoi. Astăzi, ele se întâlnesc în amonte, la Garmat Ali, după
care formează un estuar comun – la Chatt el-Arab – până în Oceanul Indian.
27. Aceste temple închise mă derutau. Până atunci nu văzusem decât sanctuare descoperite, lipsite de acoperişuri, sub cerul liber. Dalele de piatră erau suficiente pentru a desena un spaţiu sacru; uneori, acesta era înconjurat de menhire sau coloane, dar nimic nu îl separa de bolta cerească. Din altar fumul ofrandelor destinate să-i hrănească pe zei urca direct spre zenit. Aici însă aveau să apară
primele lăcaşuri de cult închise: pictate, decorate, sculptate, cizelate, reproduceau lumea exterioară, de la microcosmos la macrocosm, prezentându-se ca nişte oglinzi din lut.
28. În acel moment a apărut sclavia ca sistem. Nu pretind că nu au avut loc aserviri şi înainte – am văzut numeroase răpiri de femei în timpul copilăriei mele pe malul Lacului –, totuşi acele violenţe se produseseră accidental, nu fuseseră
nicidecum necesare funcţionării comunităţilor. Totul s-a schimbat în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Ch., datorită surplusului de produse agricole, care le-a permis unora să devină negustori, preoţi, soldaţi, scribi, contabili; societatea etatizată şi ierarhizată a recurs la sclavie pentru a-şi asigura prosperitatea.
Sclavia a apărut aşadar când „civilizaţia a înflorit“, îndată ce „cultura s-a rafinat“. Războiul a constituit primul mod de aprovizionare: se organizau raiduri, iar capturarea prizonierilor îi transforma pe aceştia în tot atâţia sclavi, fie că
proveneau din teritorii îndepărtate sau învecinate. Justiţia furniza un aport suplimentar: prin pedepsirea anumitor crime, se aserveau cetăţeni – de exemplu, copilul care îşi repudia părinţii adoptivi. În fine, era posibil să fi aservit prin contract, în general pentru o datorie, cu asentimentul celui interesat sau al persoanelor având autoritate asupra lui.
Sclavia nu trebuie privită cu ochii secolelor care au urmat, căci se arată mai degrabă economică decât rasială. Nimeni nu introducea justificările „biologice“ ale filozofului grec Aristotel, care considera că anumiţi oameni sunt făcuţi pentru a fi conducători, şi alţii pentru a asculta de cei dintâi. Nimeni nu legitima sclavia prin considerente referitoare la superioritatea unei etnii, a unei religii, a culorii pielii, aceste ideologii care vor ajunge să domine până în secolul XX.
În Mesopotamia, o persoană nu se năştea sclav, ci devenea. Nu erai esenţialmente sclav, ci doar circumstanţial. Chestiune de neşansă, şi nu de destin.
29. Uruk în akkadiană.
30. Ce surpriză a fost pentru mine să-l văd pe acest Kushim reapărând milenii mai târziu! În secolul XX, arheologii au dezgropat din situl de la Uruk o tăbliţă pe care au considerat-o ca fiind cea mai veche rămăşiţă de scriere umană. Ce spunea acea bucată de argilă? „Un total de 29 086 măsuri de orz a fost primit în treizeci şi şapte de luni, semnat: Kushim.“ Astfel primul nume care apare din vremurile străvechi nu este cel al lui Adam sau al Evei din Biblie, nici Toumaï, Lucy, Turkana, Tautavel, Naledi sau Florès, date de cercetători, care le-au inventat oaselor găsite nume noi. Pentru majoritatea oamenilor – în afară de mine –, Kushim constituie primul nume care, datorită scrisului, izvorăşte, intact, din trecut. Asta se întâmpla cu trei mii cinci sute de ani î.Ch. şi era numele unui contabil…
31. Mesopotamienii au inventat căile pe verticală în acelaşi timp cu acelea pe orizontală: străzile se desfăşurau la sol, în timp ce clădirile urcau spre cer. Şi unele, şi altele, prezentate cu modestie ca fiind căi de acces – drumuri, canale, coloane, turnuri –, păreau simple echipamente: în realitate, transformau ceea ce conţineau, apropriind. Umanizarea naturii, cucerirea ei imperialistă se puseseră în mişcare.
Intermezzo
Noam tocmai a acoperit în întregime cu inscripţii cuneiforme ultimele tăbliţe şi le-a expus pe granitul din bucătărie, mici bucăţi de argilă încă flexibile şi umede. Le manevrează cu grijă. A doua tranşă, arsă la foc mic ca şi prima, pusă chiar pe jos, tocmai s-a uscat. Hassan a fotografiat deja cinci plăci, pe care le făcuse să pară învechite cu o răzuitoare şi le albise cu nisip din grădină, după care a plecat să le împartă.
Din fericire, Noam nu a uitat niciodată sumeriana şi semnele ei; la acea vreme, tulburat, i se păruse miraculos modul de a transmite cuvintele fără a le pronunţa. Câtă
consistenţă dobândise dintr-odată omul! Murmurul său a încetat să mai fie purtat de vânt şi s-a închegat. Cel care se exprima nu mai avea nevoie să fie prezent, traversa spaţiul făcându-se auzit la distanţă, parcurgea vremurile stând la taclale şi după ce spusese vorbele, după ce le trăise. Respiraţie pietrificată… Inventarea scrisului le-a permis bipedelor lipsite de pene să sfideze destinul cu pana: literele eclipsează
moartea. După părerea lui Noam, nu există nici o îndoială că
scrisul a dus la progres în ştiinţe, în drept, în istorie, însă a marcat totodată şi începutul umflării în pene. Omul s-a înălţat, şi-a dat importanţă, s-a ridicat deasupra condiţiei sale, negându-şi vulnerabilitatea, efemeritatea, finitudinea. Posesori iniţiali ai acestui privilegiu, regii, care dispuneau de scribi ca să comunice cu semenii din acel moment şi cu cei ai viitorimii, şi-au construit morminte de cuvinte mai solide şi mai sigure decât mormintele de piatră; apoi, această practică s-a extins din punct de vedere social. Dacă o frază, odată rostită, se topeşte ca zahărul în apă, cuvintele scrise rămân gravate în marmură, chiar şi când aceasta lasă loc papirusului, pieii de miel, hârtiei ori ecranului. Oferindu-i perenitate, scrisul a schimbat omenirea. Dintr-un simplu inventar de obiecte, s-a transformat într-un păstrător de spirit: a luptat împotriva deznădejdii, a hrănit orgoliul, a flatat narcisismul, a dezvoltat
individualismul. Din cauza lui, trufia a crescut tot atât cât civilizaţia.
Hassan se strecoară înăuntru. Atinge uşor plăcile, intimidat.
— Te credeam specialist în preistorie.
— Mi-am completat cunoştinţele studiind Mesopotamia şi limbile ei, sumeriana şi akkadiana. Să cunoşti ce a fost înainte înseamnă să cunoşti ce va veni.
— Conform raţionamentului tău, ar trebui să învăţăm toată
istoria lumii! Să fie cazul tău?
Noam se eschivează întrebând la rândul lui:
— Ai găsit cumpărător?
Hassan îşi regăseşte superba promptitudine, îşi înfige degetele mari în cureau din piele de şarpe şi se postează în mijlocul bucătăriei high-tech.
— Am publicat imaginile cu cele cinci tăbliţe. Bravo, fac senzaţie! Negustorii consultă experţii în asiriologie, ceea ce riscă să ne întârzie, căci arheologii suferă de o legătură cu timpul lipsită de urgenţă. Le place să scurme, chiar şi când nu au ce.
Noam presimte că acest preambul ascunde o soluţie pe care Hassan o păstrează deocamdată pentru el. La fiecare replică, îl distrează să păstreze suspansul.
— Cui vrei să plasăm falsurile? reia jurnalistul. Unui naiv, sau unui complice? Unuia pe care-l escrocăm, sau unui escroc? M-am gândit c-ar fi mai cinstit să tratăm cu un escroc.
Aşadar, am dat peste unul, un tăinuitor, John de Lapidor, a cărui particulă de nobleţe o cred la fel de lipsită de autenticitate ca antichităţile pe care le vinde.
