— Cine eşti?

— Diana. În fiecare noapte îmi imaginez cum aş putea evada. Noroc c-ai apărut tu. Altfel aş fi atârnat de-un zid. Şi tu?

N-am scos un cuvânt. Impetuoasă, a insistat cu privirea şi a rânjit pe furiş.

— Deghizarea ta poate duce de nas, dar nu şi vocea!

S-a aşezat în genunchi în faţa mea, familiară, cordială.

— Spune-mi care ţi-e planul.

În ciuda simpatiei pe care mi-o inspira, nu aveam chef să-i destăinui nimic.

A chicotit din nou.

— Te îndoieşti de mine? Dacă-ţi voiam răul, aş fi desprins harponul, aş fi tăiat funia şi aş fi alertat santinelele.

Avea dreptate, aşa că m-am destins.

— Mă numesc Naram-Sin. Caut pe cineva. Noura. O

cunoşti?

A scuturat din cap.

— Nu, sunt prizonieră doar de trei luni şi nu vorbesc cu nimeni.

— Eşti sigură? Noura…

— Nu ştiu numele celor captive aici. A le învăţa ar însemna să mă resemnez. Nici nu mă gândesc! Spune-mi ce plan ai.

— Să o găsesc pe Noura şi s-o cobor zidul pe umerii mei. Ia mai puţin timp decât să urci. Între două treceri ale santinelelor, ar trebui să reuşim.

— Mai întâi trebuie să o găseşti.

— Mâine am să mă ascund pe un acoperiş, de unde o să

observ femeile, o reperez pe Noura, după care vom evada în noaptea următoare.

— Pe acoperiş o să te vadă: mai sunt şi terase.

Şi-a muşcat buzele, după care mi-a şoptit:

— Ia-mi locul. Instalează-te în camera mea şi rămâi cu voalul până dai de Noura.

Ideea m-a sedus pe dată.

— Şi tu?

— Eu fug în seara asta. Uite care-i înţelegerea: tu îmi împrumuţi frânghia, eu îţi împrumut camera. Ai dat peste singura femeie de aici la fel de înaltă ca tine. Veşmintele mele o să-ţi vină, nimeni nu va bănui nimic.

Avea dreptate: trunchiul îi era mai îngust decât al meu şi talia mai fină, dar umerii erau cât ai mei. Voalurile aveau să-mi acopere spatele şi braţele musculoase.

Ca între băieţi, mi-a întins mâna pentru a bate palma.

— De acord?

Am acceptat târgul.

M-a rugat să o urmez în patru labe pentru a-mi arăta locuinţa care dădea într-un patio, o cameră dintr-un colţ izolat, după care am pornit prudent înapoi spre zid.

— Turbez de mânie de când m-au prins soldaţii lui Nimrod.

Trăiam fericită, acolo, în Tracia. Bărbatul meu conduce satul.

Sau mai degrabă îl conducea. A reuşit să scape împreună cu copiii. I-a ascuns într-o grotă. Trebuie să mă întorc la el. Mă

aşteaptă.

Am luat coarda din tufişul în care o ascunsesem. Diana şi-a pus coatele pe marginea zidului şi a aruncat o privire.

— Nu acum, trece garda. Aşadar, Naram-Sin, un sfat: nu-ţi scoate niciodată voalul, nu răspunde la întrebări, nici celor ale

prizonierelor, nici celor ale eunucilor – de la sosirea mea nu am pronunţat un singur cuvânt –, şi mai ales evită-l pe Balmunamhe.

— Balmunamhe?

— Şeful eunucilor. Vrea să şi-o tragă cu mine. S-a culcat aproape cu toate femeile din pavilion. Ah, nu neapărat că le violează, multe consimt. Se plictisesc rău de tot.

— Nimrod tolerează chestia asta?

— Nimrod crede să eunucii nu şi-o trag.

— Are dreptate!

M-a privit cu milă.

— A fi lipsit de coaie nu înseamnă a fi lipsit de dorinţă.

Eunucii ne râvnesc, fac dragoste cu deţinutele, şi încă foarte bine, din ce-am auzit. Primesc şi dăruie plăcere fără a le lăsa însărcinate. Unora le este tare pe plac. În realitate, se face sex fără încetare în pavilion! Cu atât mai bine, de altfel… Suntem tinere, avem nevoie de plăcere. Cum eunucii călăresc fără a lăsa în urmă copii, Nimrod nu are habar de ce se petrece. Cine să-i spună? Nici femeile, nici eunucii. O favorită ar putea denunţa acest lucru, dar, deocamdată, Nimrod nu şi-a ales pe nimeni. Nu vizitează prea des pavilionul. Nu l-am văzut decât o singură dată de când sunt aici; şi-a contemplat prada, nu a ales nici o femeie şi-a plecat să se culce singur. Nu-i place de nimeni. Unele s-au simţit ofensate, nătângele.

Deodată m-a privit cu spaimă.

— Fii atent, Nimrod se va întoarce în curând de la război.

Trebuie să o ştergi de-aici înainte să apară. Când vine în pavilion, le ordonă tuturor femeilor să defileze fără voal prin faţa lui. Odată demascat, o să fii executat pe loc.

Şi-a coborât privirea.