— Mă opreşti şi-acum taci? s-a enervat tânăra. Ce proastă!

Dispreţuitoare, s-a întors şi-a plecat.

Am rămas pe loc, descumpănit, printre trandafiri şi delicatele rochiţa-rândunicii.

Noura, unde eşti?

Am aşteptat seara pentru a evada. Temându-mă de atenţiile slinosului de Balmunamhe, m-am ascuns pe o terasă de unde puteam vedea fără a fi văzut. Numai porumbeii şi celelalte păsărele îmi observaseră prezenţa; nemişcarea mea le liniştea, aşa că şi-au continuat modestele activităţi de păsări ce erau, indiferente la fantoma care le parazita teritoriul, un biped de statură masculină şi aparenţă de femeie.

Aerul ardea prăfuit.

Dezamăgirea m-a demoralizat. Năucit, am înţeles în sfârşit că înverşunarea mea era de fapt nerozie. Să străbat lumea întreagă? Câtă orbire! Lumea nu încetase să se extindă în timpul celor şase ani cât o bătusem în lung şi-n lat. Oare îmi rezerva alţi şase ani de preumblări, pentru a ajunge să-i dau ocol? Sau mai mulţi? Desigur, aveam secole înainte, într-o aşa lungă perioadă de timp nimic nu-ţi poate scăpa… însă când voi reuşi să ajung la capătul căutărilor? Dacă raţionamentul nu era stupid, mi se părea totuşi ineficient. Cum ajunsesem oare să fiu convins că Noura poposise în Ţara Apelor Blânde? De ce şi Tibor credea la fel? Cernem faptele în funcţie de dorinţe; ne afişăm soluţiile pentru a fugi de disperare; fiindcă speranţa mustea de disperare. Or voinţa nu generează adevărul, hotărârea nu modifică realitatea. Eşuasem încă o dată. Nu o găsisem pe Noura, nu o eliberasem, nu-i putusem spune că

tatăl îi era în viaţă. Cât despre Tibor, înfrângerea mea o să-l mâhnească şi-o să-l facă şi mai suferind.

Întins pe terasa de sub acoperiş, mă uitam la trupele care pătrundeau în câmpie, fumegânde, pestriţe, gălăgioase, impresionante prin desime, somptuozitatea uniformelor, sclipirea caschetelor şi a armurilor. Dincolo de rândurile infanteriştilor, încercuiţi, mii de sclavi mergeau în ritmul impus de tobe. Deşi nu le distingeam figurile, mi-am dat seama, văzând diversitatea înălţimii acestora, că erau şi bărbaţi, şi femei, şi copii.

Mulţumea din Babel a început să se înghesuie pe străzi şi pe lângă ziduri, aclamând soldaţii care veneau triumfători.

Eşecului meu i se adăuga tot mai multă amărăciune. Spontan, simpatia mi s-a îndreptat către cei învinşi, aceşti înrobiţi pe care nici nu-i cunoşteam.

Ziua era pe sfârşite. Nori subţiri, asemenea unei trene, se îndreptau către soarele asfinţind, transformându-se în nişte flăcări portocalii. Istovit, dezamăgit, pândeam lăsarea întunericului, acel moment în care acesta ne eliberează de tumult, de agitaţia de peste zi, de oboseală, de griji, deschizând porţile depărtărilor. În curând, la adăpostul întunericului, voi pleca. Pentru asta era necesar să îl evit pe Balmunamhe, care tânjea după noaptea de amor. M-am ridicat, luptând cu înţepeneala şi furnicăturile pe care statul la pândă mi le provocaseră, după care mi-am stabilit itinerariul.

Au răsunat trâmbiţele. Vuiau insinuante, vesele, guralive.

Jos a început alergătura. Femei şi eunuci fugeau în toate părţile. Vântul anxietăţii agita frunzişul grădinii; febrilitatea s-a transmis molipsitor chiar şi păsărilor rare care au început să

piuie. Făceam eforturi să înţeleg ce-şi spuneau prizonierele.

— Vine!

— Dintr-o clipă-ntr-alta.

— Repede, să ne schimbăm.

Cu voce acră şi tunătoare, Balmunamhe a urlat:

— Vizita lui Nimrod! Gătiţi-vă! Fără lenjerie. Rochii transparente.

Alarmat, mă gândeam la atenţionarea Dianei: dacă Nimrod venea să-şi inspecteze cuceririle, aveam să fiu demascat.

Ce era de făcut? Era prea devreme pentru a putea ajunge la zidul de apărare.

— Diana! Diana, frumoasa mea, unde eşti?

Târându-mă pe lângă marginea meterezelor, l-am zărit pe Balmunamhe. Ochii lui mici, ca de reptilă, aproape galbeni, mă căutau. Era exclus să o şterg prin grădină sau să mă

reîntorc în cameră!

Trâmbiţele s-au auzit din nou, energice, vesele, susţinute de tobe, aureolate de fluiere. De data aceasta, vacarmul provenea dinspre palat, nu dinspre turn, iar sunetul creştea. Procesiunea care îl însoţea pe Nimrod spre pavilion se urnise. Imediat, santinelele au deschis porţile cele mari.

Am coborât în grabă scările şi m-am lipit de zid. Unde să

mă ascund? Pe de-o parte, aş fi dat nas în nas cu cortegiul regal, pe de alta m-aş fi izbit de Balmunamhe şi zbirii acestuia.

Eram prins în capcană. Inima-mi bătea mai ceva decât tobele.

M-a prins o mână.

— Pe aici.

O uşă joasă s-a deschis în spatele meu, de unde ieşea braţul care mă trăsese.

— Pe aici, ţi-am zis.

Din adâncul meu, un impuls m-a făcut să cedez. M-am întors şi m-am prelins în încăpere. Uşa s-a închis. M-a învăluit întunericul.

M-a tulburat o aromă proaspătă de liliac. Pe dată am făcut legătura cu vocea care mă apostrofase.

— Magicianule? Gawan, tu eşti?

— Tot ce se poate.

Uimit, am respirat uşurat:

— Cum e posibil? Te credeam la Kish.

Tăcere. Se mişcase din loc, căci vocea a venit dintr-un alt colţ:

— Locuiesc la Kish. Îmi merit titlul de magician. Tu nu vezi decât reflecţia mea.

Confuzia mi s-a accentuat. Situaţia mă depăşea: afară, fanfara bubuia; în întunericul profund, nu îndrăzneam să fac nici o mişcare.

Mâna mi-a prins încheietura.

— Vino! Descinde Nimrod.

M-am lăsat purtat printre tenebre. Am ajuns la o fortificaţie în care întunericul se transforma în penumbră graţie unei lucarne. I-am putut vedea trăsăturile Magicianului. Fermecător ca-ntotdeauna, mi-a zâmbit:

— Eşti surprins?

— Nu mai înţeleg nimic. Unde m-ai adus?

— E o trecere secretă care merge de-a lungul camerelor şi care dă posibilitatea de a intra într-unele dintre ele.

— Cum de cunoşti atât de bine pavilionul?

Şi-a muşcat cochetele buze stacojii.