— O să-ţi povestesc altă dată. Oricum, din moment ce te-ai arătat tare zgârcit cu mărturisirile, de ce-aş fi eu mai generos?

Nu mi-ai destăinuit niciodată ce te-a adus la Babel.

— Păi…

— Noura, nu-i aşa?

— De unde ştii?

— Vorbeşti în somn… Voiam doar să mă asigur. Noura ta e aici?

— Nu.

— Cu atât mai bine pentru ea. Hai s-o ştergem.

— Cum?

Gawan s-a lipit din nou de zid şi-a început să gândească cu voce tare:

— Nimrod va trece prin curte cu garda lui. Odată ce o va fi traversat, cu escorta după el, vei aştepta să se facă noapte de-a binelea. Atunci o să împingi scândura asta, te caţări pe zid şi nu-ţi mai rămâne decât să plonjezi în apă.

Mi-a dat drumul mâinii, iar parfumul i s-a risipit.

— Unde te duci? l-am întrebat.

Din depărtare, mi-a răspuns:

— Am şi alte mijloace decât să mă arunc într-un şanţ cu apă. La revedere.

— Ne întâlnim la Kish?

Nici un răspuns: dispăruse deja.

Acea zi mă făcuse să trec de la stupoare la uimire şi invers.

Dacă nu o regăsisem pe Noura, Magicianul, în schimb, mă

găsise el pe mine şi mă salvase. De ce? Prin ce mijloc?

Întrebările pe care mi le puneam adânceau misterul. Dar urgenţa nu-ţi permite să cazi pe gânduri: trebuia mai întâi să

scap din pavilion.

Muzica a izbucnit cacofonică. Santinelele au încadrat porţile deschise, şi procesiunea a pătruns în curte.

M-am ridicat pe vârfuri ca să-mi lipesc ochiul de lucarnă.

Alaiul trecea ca la paradă. Puteam să văd instrumentişti îmbrăcaţi în togi azurii şi rubinii, apoi dansatori aproape goi, cu feţele machiate, după care o defilare de animale sălbatice, feline tărcate, cu botniţe, ţinute în lesă de îmblânzitori herculeeni. Toată această afişare a luxului exorbitant, cu aură

strălucitoare şi barbară, anunţa sosirea unei fiinţe ieşite din comun.

Când rândurile s-au despărţit într-o parte şi în alta, nu am putut zări decât o amplă siluetă prelungă, cu umerii căzuţi, un pic cocârjată, cu mâinile şi picioarele exagerat de lungi.

Nimrod înainta arogant, orgolios, suveran. Nu se uita la nimeni. Se privea doar pe sine. Îşi era de ajuns.

Apoi, nu ştiu din ce motiv, a întors capul în direcţia mea şi i-am putut vedea chipul.

Mi-am înăbuşit un strigăt de uimire, m-am smuls de lângă

lucarnă şi m-am lăsat pe vine, lângă perete.

Tocmai îl recunoscusem pe Derek…

32. Cred că acela a fost momentul exact când Terra a început să se micşoreze, când decretele lui Nimrod au depăşit, fizic vorbind, întinderea fizică a gesturilor şi glasului său şi când nu a mai avut nevoie să se deplaseze ca să fie ascultat. Înainte, comunicarea nu mergea mai departe de întinderea simţurilor: nici măcar mesajele cu fum nu mergeau mai departe de cât vedeau ochii privitorului, iar mesajele transmise de tobe străbăteau doar până acolo unde puteau fi auzite. Telecomunicaţia a debutat odată cu scrierea şi s-a perfecţionat graţie acesteia, târziu, abia când avea să se generalizeze telegraful, în secolul al XIX-lea. Subit, odată cu radioul, televiziunea, apoi internetul, totul s-a accelerat. Astăzi, Terra parcă s-a pipernicit: distanţa dintre poli s-a anulat, eschimosul devenind vecin apropiat cu japonezul.

Niciodată un copil nu va mai încerca sentimentul imensităţii care le-a fost impregnat oamenilor de-a lungul mileniilor. Sau nu va mai simţi acest vârtej decât în faţa universului… Şi pentru cât timp încă?

33. Numele modern al „bolii de plută“ este eczemă.

34. Arhitectului de azi i-ar fi greu să se înţeleagă cu arhitectul mesopotamian, egiptean, grec din Antichitate. În câteva secole, aproape că au devenit străini unul de altul, într-atât diferă filozofiile. Pentru cel modern, arhitectura răspunde unei funcţionalităţi, pentru cel din vechime, transmitea o semnificaţie. Deşi amândoi au dezvoltat noi tehnici, nu au năzuinţe asemănătoare: modernul vede utilul, celălalt simbolicul. În ochii lui Gungunum, o coloană nu se limita la a fi un sprijin sau o forţă portantă, ci desemna axa lumii, o cale către cer, ceea ce le permitea oamenilor ca mai întâi să se situeze ca entitate, şi mai apoi să se înalţe. În mod asemănător, o arcadă, o cupolă, un dom nu se reduceau la a fi doar un acoperiş decorativ ingenios conceput, ci reproduceau bolta cerească, acest domeniu al zeilor. Chiar şi o uşă nu se mulţumea doar să deschidă accesul spre un spaţiu, ci indica o direcţie, aceea a apusului sau a aurorei. Niciodată Gungunum nu făcea distincţie între de ce şi cum, între metafizică şi fizică. Chiar dacă soluţiile care reieşeau din calculele şi din încercările sale aduceau elemente pragmatice, acestea satisfăceau în primul rând mizele spirituale. Construcţia se voia oglindă a cosmosului divin.

35. Numită kelek, derivat din cuvântul akkadian kalakku, această plută din burdufuri din piei de animale există şi astăzi în Irak.

36. În akkadiană, limba care se impunea alături de sumeriană, Babel ( Bâb-llî) înseamnă „Poarta zeilor“. În povestirea biblică care i-a transmis mai departe amintirea, Babel sună cu totul altfel, trimiţând la rădăcina ebraică BLBL, care înseamnă „a bolborosi“, „a se confunda“.

37. Hit, pe Eufrat, astăzi, în Irak.

2

Babelul rămânea tot mai departe, în urma mea.

Nu mă îndreptam spre un loc anume, ci fugeam de acesta.

Nu mergeam spre mai bine, ci fugeam de ce era mai rău.

Ne-am întins pe o denivelare acoperită cu iarbă, peste care o lua cărăruia, ca să bem apă şi să ne tragem sufletul. Mael, Saul şi Roko fuseseră surprinşi când i-am trezit în toiul nopţii, însă, înţelegând că trebuia să o ştergem de acolo, au zorit plecarea, aşa că am ieşit pe poarta lui An în zori, în momentul în care santinelele tocmai o deschideau. Acum, că ne aflam la o distanţă suficientă, puteam să ne odihnim un pic.

Am contemplat Babelul pentru o ultimă oară. Decupat exact, deşi învăluit într-o ceaţă aurie, Babelul, Babelul care-mi fusese atât de lăudat, cel pe care Magicianul mi-l descrisese, cel pe care Nimrod îl visase, pe care marele Gungunum îl proiectase, Babelul se ridica magnific în faţa mea. Totul părea ca nou, născut în acea dimineaţă. Lumina orbitoare dezvăluia miracolul: nu era nici sat, nici oraş, era o fiinţă maiestuoasă, aşezată în lotus, palatul reprezentând trunchiul, turnul chipul, în timp ce braţele şi şoldurile se întindeau ca ziduri. Însă

această fiinţă se adeverea a fi un pericol. Perversă, plină de meandre, manipulatoare, sufoca îmbrăţişând, iar zâmbetul îi ascundea o capcană. Oricine se lăsa subjugat de ea îşi vedea mişcările, gândurile, într-un cuvânt libertatea, prinse în cursă.

În loc să te întâmpine cu braţele deschise, Babelul te încarcera.

Femei smulse din lumea lor putrezeau într-o cuşcă, Saul decăzuse, iar eu, după ce fusesem identificat, spionat, era cât pe ce să fiu prins. Mai mult, Babelul nu îi înşela doar pe străini, îşi înşela întreaga sa populaţie, orăşenii care alergau de dimineaţa până seara pentru a găsi cu ce să îşi ţină zilele, preoţii şi preotesele care lăsau totul pentru a hrăni divinităţile cu fum, bărbaţii care îşi pierdeau testiculele pentru a veghea asupra femeilor, santinelele care păzeau bunuri de care nu profitau niciodată, soldaţii care mureau pentru a face

prizonieri, sclavii care crăpau pentru a construi. Babel, mereu Babel, nimic altceva decât Babel.

Fugeam…