— Ceea ce nu duce de nas decât idioţii.

— Care sunt numeroşi. Primul pe care l-am păcălit a fost

tata, săracul de el – Zababa să-l aibă-n pază –, apoi pe soţul meu cel drag şi tandru. Bineînţeles că nu i-ai cunoscut, nişte bărbaţi magnifici, cinstiţi, viteji, care seduceau femeile frumoase, dar pe care femeile frumoase nu-i seduceau. Eu îi distram. Şi aşa mi-am cucerit locul.

Un sughiţ i-a ridicat umerii, ca un regret care o lua cu asalt.

— Bine, de acord, am ales metoda uşoară. E mai la îndemână pentru cineva inteligent să facă pe imbecilul decât invers; pentru un imbecil este chiar imposibil să facă pe inteligentul. Una dintre mătuşile mele, prinţesa Betum, care i-a furnizat bărbatului ei paisprezece copii, se străduia să-şi ducă

de nas anturajul demonstrând o subtilitate pe care nu o avea.

Deşi nu era decât pântec, se credea creier. Ce-am mai râs cu ea! Sau, mai degrabă, ce-am mai râs de ea! O proastă

desăvârşită, o dobitoacă absolută, o neîndemânatică

universală. Să-i facem dreptate: neghiobia ei friza geniul. Ah, draga de Betum, încă mă mai inspiră. Ei, da, există persoane de neuitat… Cam ca melodiile: ai observat cum, cu cât sunt mai stupide, cu atât se ţin minte mai bine? Nu e cazul tău? Al meu, da. Ridicolul îmi pune memoria în mişcare. Ce spuneam?

Aha… Bărbatul meu, un mare războinic, un colos cu mâinile late cât torsul meu, avea un temperament sanguin care l-a costat viaţa, căci a murit prea devreme, nefericitul… Nu, nici vorbă, nu că… Of, of! Dovleacul ăsta putred amestecă toate ideile…

Am zâmbit liniştit.

— De ce m-ai chemat?

— Bun, deci urmăreşti conversaţia! Urmăreşte-o atunci pentru amândoi, căci eu mă mai pierd şi prin boschete. Apropo de boschete, mi s-a adus din Ţările Soarelui-Răsare unul care are petale galbene de forma libelulei. O splendoare fără egal.

Te interesează florile?

— Plantele în general. Căci conţin suflete şi spirite care ne liniştesc sau ne irită organele.

— Este adevărat că eşti vindecător? Mă zăpăceşti cu mutra asta a ta de puşti. De ce ai cerut să mă vezi?

— Tu m-ai chemat.

— De acord. Şi de ce?

— Spune-mi-o.

M-a privit îndelung. Divaga intenţionat, pentru a-şi analiza interlocutorul. Tonul i s-a schimbat:

— Te bucuri de o reputaţie excelentă.

— Vai, dar de-abia ce-am ajuns în Kish…

— Într-o singură lună ai vindecat mai mulţi locuitori decât şarlatanii noştri în zece.

M-a scrutat încă o dată, cu totul diferit de felul în care o făcuse cu câteva clipe mai devreme. Încurcat de tăcere, am riscat câteva vorbe:

— Mi-am adus desagii. Pe cine trebuie să tratez?

— Pe nimeni.

Am rămas uluit, lucru care a amuzat-o.

— Ce drăgălaş eşti când nu-nţelegi nimic! Ador chestia asta… Dacă ne vom întâlni cu regularitate, o să-nmulţesc surprizele.

Apoi, fără moment de trecere, glasul i-a devenit rece ca gheaţa.

— Acum nu e nimeni de-ngrijit. Hecatomba va fi mai târziu.

— Hecatomba?

— O să se treacă numai peste cadavre. Doar dacă nu cumva îmi va întinde o capcană mie, mie şi numai mie. În care nu vei avea de vindecat decât o babă.

— Despre ce vorbeşti? Despre un flagel? O epidemie?

De când tot băteam în lung şi-n lat Ţara Apelor Blânde, mi

se descriseseră boli devastatoare, care se răspândeau cu viteza unei viituri. Viaţa urbană, comasând sute de indivizi într-un spaţiu restrâns, favoriza contagiuni fulgerătoare.

— Despre el! a răspuns Kubaba.

— Care el?

— Cum, nu i-am spus numele? Tot ce se poate… M-am temut că şi doar spunându-i numele l-aş putea aduce. Aşa că

mă abţin să-l pronunţ. Nu e ea nebună, regina.

A împietrit şi-a şuierat:

— Nimrod.

Ţestoasa s-a cutremurat, gata să intre înapoi în carapace.

După o scurtă ezitare, a luat tăbliţa de argilă pe care o ţinea între coapse şi a fluturat-o:

— Ştii să citeşti?

Înghiţindu-mi saliva, m-am decis să-mi exagerez progresele în descifrarea semnelor, dând din cap. Mi-a dat mesajul. În timp ce-l parcurgeam, şi-a frecat articulaţiile umflate ale degetelor, uitându-se-ntr-o parte.

— Regele din Babel îmi va face o vizită când va fi lună

plină. Situaţia se complică. Din prima lui zi la putere, se străduie să pună mâna pe cetatea şi pe câmpurile mele. Până

anul trecut, s-a comportat decent, sperând să crăp. Amabil din partea lui, mai ales că asta l-ar face să evite pierderea de soldaţi şi decimarea poporului meu, pe care consideră că-l poate lua în sclavie. Bun, precizez că l-am ajutat să aibă

răbdare: la fiecare întâlnire m-am aranjat aşa ca să par mai urâtă şi mai pe ducă, ceea ce nu e cine ştie ce provocare. În faţa lui mă arăt neajutorată. O dată, am tuşit de-am crezut c-o să-mi sară urechile din cap; altă dată, am stat de vorbă într-o surzenie de şarpe-ncovrigat; o a treia oară, o vorbă n-am scos; ultima, l-am primit culcată, ba chiar m-am pişat pe mine ca să-l conving. Şi-atunci am renunţat. Nu doar că mi s-au terminat ideile, dar a şi tras concluzia că-mi bat joc de el. Nimrod este

orice, numai un fraier nu.