M-a prins de sex. Simţind testiculele, s-a crispat.
S-a făcut linişte. Şi-a tras mâna.
— Scuză-mă!
Am izbucnit în râs. Situaţia avea să reintre pe făgaşul normal. A continuat să bolborosească, roşu la faţă:
— Îmi pare rău pentru gestul meu! Te-am confundat cu unul din ăia.
— Din care?
— Din eunucii lui Nimrod!
— Din ce?…
— Din cei care-i păzesc nevestele. Din cei cărora le-a tăiat coaiele. Te rog să mă ierţi.
Clătinându-mă, m-am aşezat pe un taburet, profitând de confuzia în care se găsea croitorul, pentru a lăsa amintirile să
mă învăluie. Mă asaltau prea multe gânduri şi emoţii. Grozăvia se eternizase! După tatăl meu, şi Nimrod comitea acea crimă
abjectă: se atingea de ceea ce era de neatins. Cu inima bătând de să-mi sară din piept, m-am gândit la Derek, fratele meu de tată, pe care acesta din urmă l-a adormit la vârsta de nouă ani, după care l-a înmuiat într-o baie de lapte înainte să-l mutileze cu cruzime. A doua zi, Derek se trezise plin de sânge, îndurerat, rănit în acel loc intim, amputat pe viaţă. Săracul Derek! Întotdeauna i-am iertat şi cele mai rele fapte, pentru că
fusese supus acestei violenţe. Faptul că Nimrod se comporta la fel ca tata mi l-a făcut pe dată detestabil. Poate că n-ar fi trebuit numai să o eliberez pe Noura, ci şi să scap Babelul de acest rege funest?
I-am iertat cu gentileţe croitorului greşeala pe care o făcuse, am ales şi nişte coliere şi brăţări şi am stabilit data de livrare.
Noura, unde eşti?
Nimrod, cine eşti?
*
Survolez pavilionul femeilor. Deasupra mea, soarele străluceşte la zenit. Mă poartă o adiere caldă. Trei lovituri de aripi sunt suficiente pentru a mă propulsa. Plutesc prelung, făcând ample şi suple linii curbe. Văzute de la acea înălţime, şanţurile devin firişoare, zidurile tot mai mici, iar patiourile careuri înflorite. Totul se aplatizează, palatul nu se mai înalţă, Babelul îşi pierde din caracterul defensiv, în timp ce împrejur câmpia îşi recapătă consistenţa şi se întinde, imensă, reducând oraşul la statutul de excepţie.
Dintr-odată, o formă îmi atrage atenţia. Încep să cobor pentru a o vedea mai bine. Să fie vreun câine, sau o pisică?
Prea târziu. Forma s-a strecurat deja în interiorul unei clădiri.
Din elan, cobor încă, trecând foarte aproape de pavilionul femeilor. Multicolore, delicate, graţioase, frumuseţile lenevesc
în grădină, unele având chipul acoperit cu voal, altele nu, care la umbră, care pe pajişte; cele mai tinere se plimbă câte două
sau câte trei, ţinându-se de mână. Cu ochii mijiţi, încerc să o zăresc pe Noura.
Nu e cea de-aici… Nici cealaltă…
Pentru moment, nu m-au observat. Cu atât mai bine! Asta îmi permite să-mi continui observaţia. De cum mă vor zări ştiu că vor ţipa şi o vor lua la fugă să se ascundă.
Ei, asta să fie? Aceea? În mijlocul acestui grup?
Vai, ca şi data trecută, risc să rămân cu buza umflată.
Mofluz, îmi rotesc aripa dreaptă, gata să renunţ.
Ce? Acolo! Da, acolo! În colţ. Mi s-a părut că… Este Noura? Noura era!
Trebuie să mă întorc acolo pentru a fi sigur.
Noura?
S-a auzit un fluierat. Zborul mi se poticneşte. Aştept. Din nou fluierătura. Împotriva voinţei mele, mă întorc cu promptitudine, după care, pe distanţa pe care o aveam de străbătut, aripile încep să învârtă larg aerul, asemenea înotătoarelor mari ale peştilor împingând apa.
Să fi fost Noura?
Trec pe deasupra zidurilor de apărare şi disting cele două
siluete în picioare, în mijlocul unui spaţiu deschis, de-a lungul canalului, aproape de un atelier de călăfătuit de unde se degajă
miros de bitum.
Fluierătura se apropie. Unul din cei doi bărbaţi întinde braţul la nivelul umărului, un braţ înmănuşat, foarte ţeapăn, înfăşurat în piele de antilopă, solid, care îmi indică unde să
vin. Mă aşez acolo şi…
Imaginea se întunecă. Conştiinţa mea părăseşte şoimul şi sare înapoi în mine.
Am deschis din nou ochii. Amorţit, am întors capul spre
