S-a închis în sine.

— Mă va ucide.

— Poftim?

— Nu mai are timp să îşi cultive scrupule. Conform arhitectului lui, îi trebuie o mie de oameni pentru a produce cărămizile, două mii pentru a le pune unele peste altele, trei mii pentru a schimba cursul canalului şi a curăţa terenul unde i se va ridica noul turn, încă o mie pentru a hrăni cele şase mii dinainte. Cu şapte mii de oameni, în patru ani ar reuşi să

construiască un turn normal, precum cel vechi. Or, a prevăzut unul mult mai înalt.

— Da, un turn de optsprezece etaje.

— Nu, de treizeci şi şase.

— De unde ştii?

— Nu e nebună ea, regina! Nu contează… Conform estimărilor mele, nu va reuşi decât mobilizând de cinci ori pe-atâta. Are deci nevoie de treizeci şi cinci de mii de sclavi.

După părerea spionilor mei, acum nu are decât cinci mii. Şi e grăbit. Aşa că iată-mă strânsă cu uşa: va veni aici după mine.

S-a afundat în scaun visătoare, cu ochii atât de afundaţi în orbite, încât i-ai fi luat drept două pietre negre de preţ.

Precizarea pe care mi-o oferise îi atesta teribila luciditate, departe de fantezia excentrică afişată la început.

— Patru mi-a dat gata, de când s-a întors de la război.

— Patru ce?

— Patru degustători. Nu înghit nimic înainte de a fi gustat de unul dintre ei. Obicei din copilărie. Înainte de a domni, am fost fată de rege, fac parte dintre cei pe care-i doare burta.

Bărbaţii se provoacă între ei, adoră să se bată, nimic mai simplu decât să le-nchizi gura-n luptă. În schimb, noi, femeile, suntem ucise insidios. Nouă ni s-a destinat otrava. Pe care

uneori o luăm singure.

— Ai păţit-o şi tu?

S-a prefăcut că nu m-a auzit şi a scormonit într-un bol pentru a alege o curmală umplută, pe care a ronţăit-o privind în depărtare.

— Dispun de o trupă de degustători admirabili, unul mai fermecător decât altul. Patru cadavre într-o lună! Nu-mi place să fie ucişi băieţii drăgălaşi, chestia asta mă enervează. Dacă

frumuseţea lumii piere, ce rost mai are să rămâi în ea?

Plictisită, a luat o a doua curmală, fără să mai aleagă.

— Morţi atroce, arsuri, sufocări, spasme, sângerări. Chinuri interminabile. Chiar mi-e ciudă pe monstrul ăsta. S-a adresat unui ageamiu. Un otrăvitor competent nu dă de bănuit. Ca victimă, mă simt jignită. Când doreşti să asasinezi o regină, atunci investeşti serios: mijloace, un pic de ştiinţă, un pic de artă, puţintel rafinament… O merit, păi nu? Suport cu greu să

fiu confundată cu un şoarece.

A bătut din nou din palme, şi buzele i-au schiţat o strâmbătură hazlie.

— Iei masa cu mine? Mă-nnebunesc după conversaţia cu tine.

— O vorbă n-am scos.

— Exact ce ziceam.

Cei patru servitori şi-au făcut iarăşi apariţia, graţioşi, docili.

— Dragilor, puneţi masa pentru doi, pentru mine şi…

S-a aplecat şoptind:

— Cum te cheamă?

— Naram-Sin.

— Iartă-mă, deloc nu ţin minte numele.

A strigat răsunător personalului:

— Pentru Maram-Sin şi pentru mine. Mâncăm acelaşi lucru!

Odată plecaţi servitorii, regina Kubaba s-a uitat iarăşi lung la mine.

— Ce tare-mi placi! Mă faci să mă simt bine.

După trăsăturile care i se îmblânziseră, după ochii care-i scânteiau am simţit că era sinceră. Am profitat:

— Pot să te întreb ceva?

— Aha, o întrebare indiscretă.

— Nu e cazul.

— Păcat. Întreabă-mă, totuşi.

— Unde s-a dus Gawan, cel care bate drumurile pentru tine?

— Cine?

— Gawan. Unul dintre scribii tăi contabili. Pe la marginile teritoriului, cărăuşii din caravane îi zic Gawan Magicianul.

A rămas perplexă.

— Cum arată? Nu am memoria numelor absolut deloc.

I l-am descris pe Gawan, trăsăturile acestuia, hainele scumpe, sofisticarea, machiajul.

— Nu-l cunosc. De ce îmi vorbeşti despre el?