După spusele locuitorilor, ultimul etaj constituia un spaţiu pătrat, gol, cu un pat din piatră pe care se odihnea zeiţa Inanna.
Nu vreo curiozitate sacră m-a împins până acolo, doream doar să profit de punctul de observaţie care domina panorama pentru a-mi stabili itinerariul. E de mirare poate indiferenţa mea religioasă: nu-mi prea păsa de zeii şi zeiţele de pe Tărâmul Apelor Blânde şi le sfidam interdicţiile fără nici o teamă. Peste ani, sunt şi eu mirat… În realitate, nu mi-am imaginat niciodată cosmosul fără existenţa zeilor, a demonilor, a spiritelor, însă purtam cu mine zeităţile mele. Anii în care am tot umblat prin lume nu mi-au pus niciodată sub semnul întrebării credinţele, mai ales că nu prea intram în contact cu sătenii, trăind în sânul naturii după preceptele din copilărie.
Sosirea în această câmpie aluvionară m-a derutat şi mai tare, în primul rând pentru că aici sălăşluiau alţi zei, şi-apoi pentru că
aceşti zei aveau altă însemnătate. Îi dăruiseră din plin pe oameni: le oferiseră străzile, canalele, arhitectura, scrisul; le întemeiaseră oraşe pe care le protejau; reuşiseră să facă mii de indivizi să îşi lase baltă îndeletnicirile zilnice şi să intre în serviciul lor – preoţii şi preotesele care nu mai cultivau pământul şi nici nu mai creşteau animale. Pe scurt, au construit o civilizaţie asupra căreia domneau spectaculos. Zeii tinereţii mele rustice erau prezenţi, dar discret, urzind ţesătura naturii;
zeii din această regiune creaseră o lume în care tronau, deasupra regilor, reginelor, prinţilor. Am ales să-i ocolesc şi să
le scap, strecurându-mă în acest univers cu intenţia de a-l părăsi de îndată ce o voi fi recuperat pe Noura.
Fără nici o grijă, am intrat în camera din turn. Şi-am înţepenit de spaimă.
În mijlocul încăperii se găsea o siluetă învăluită într-o robă
de culoarea fildeşului, care albăstrea argintiurile lunii.
Locuitorii din Babel aveau dreptate: Inanna locuia în vârful templului său!
Intimidat, ţinându-mi răsuflarea, mi-am îndreptat privirea spre acea formă fragilă învăluită în pânză de in plisată.
Silueta a schiţat câţiva paşi în mijlocul sanctuarului, după
care s-a întors şi m-a zărit. A tresărit. Arhitectul Gungunum pe care îl îngrijisem în ajun mă măsura din cap până-n picioare.
— Ce faci aici?
— Ah, iertare, venisem pentru… Dar cum te mai simţi?
Mâncărimile au încetat?
— Cum? Ne-am mai întâlnit cumva?
I-am analizat chipul pe care fiecare trăsătură, fiecare rid, fiecare umflătură corespundeau celor arhitectului, şi-am înţeles eroarea.
— Scuză-mă: te-am luat drept fratele tău.
— Fratele meu? Care frate? Nu am nici un frate.
— Mă refeream la Gungunum…
— Degeneratul ăla? Întreabă-l. O să-ţi zică la fel ca mine.
Nu suntem fraţi. Ăsta-i singurul punct asupra căruia suntem de acord.
Încăpăţânat, ostil, Messilim a întors capul. Similitudinea fizicului, dispoziţiilor, frazelor lor confirma ceea ce amândoi negau: erau gemeni, gemeni în toate, inclusiv în animozitate.
Astronomul mă privea cu atenţie, suspicios:
— Ce faci aici?
— Am… am… am venit să privesc stelele.
A izbucnit într-un râs plin de răutate.
— Asta să le-o spui altora, nu mie! Ce faci aici?
— Îţi repet: am venit să mă uit la stele.
— Un tânăr fercheş ca tine nu-şi pierde niciodată vremea ca să se uite la stele.
— Eu totuşi le privesc.
— Şi de ce nu te îmbeţi prin vreo bodegă? De ce nu ţi-o tragi cu vreuna, ca toţi cei de teapa ta?
— Îmi place să observ stelele.
— Dovedeşte-o! a strigat cu voce sugrumată. Dovedeşte-mi-o înainte să chem paza.
Fizionomia nu-i exprima nimic, însă corpul îi tremura de furie. I-am întors-o:
— E interzis?
— Interzis e să mă minţi. Dovedeşte-mi că ai obiceiul să
priveşti la stele!
M-am apropiat de o deschizătură din zid şi i-am indicat nişte puncte de pe cer.
