omenească.

Am înaintat.

Regina Kubaba semăna cu o broască ţestoasă. Capul mic, plin de riduri, ieşea deasupra unui corp ţeapăn, făcut foarte voluminos de veşmintele de ceremonie brodate; cap care se întindea înainte scrutându-mă, unic element mobil al unei mase inerte în care s-ar fi putut retrage. Craniul cu păr rar apăsa parcă, îndoind gâtul boţit, şi acea greutate părea a fi a nenumăratelor gânduri care se înghesuiau îndărătul ochilor vioi. Kubaba sclipea de urâţenie şi de inteligenţă. Ca o scoică

închizând înlăuntrul ei perla, carnea degradată a reginei oferea un sipet spiritului ei sprinten.

— Eşti arătos.

A zâmbit, descoperindu-şi dinţii minusculi şi cenuşii ca nişte colţi de şopârlă.

— Ah, dac-aş fi avut cu cinci ani mai puţin…

Limba vineţie i-a umezit buzele uscate.

— Cu cinci ani mai puţin… aş fi încercat să-ţi plac.

A rămas pe gânduri.

— Cinci ani… sau cincizeci de ani? Nu-mi mai dau seama.

Câţi ani îmi dai?

Nedorind să răspund, am încercat o diversiune:

— Întrebi medicul, sau bărbatul?

Părea mulţumită că astfel mai câştiga timp.

— Nu e doar drăgălaş, mai e şi abil.

Siderat de familiaritate, am roşit. A exclamat încântată:

— Roşeşte! Ce mai băieţel! Ai grijă, o să fiu în stare să spun orice pentru plăcerea de a te vedea stacojiu. De altfel, în general, zic orice, tot ce-mi dă prin scăfârlie. Nu prea îşi ţine rangul devla asta a mea, nu, nici vorbă.

S-a lăsat pe spate chicotind; aşa, răsturnată, nasul ascuţit lăsa la vedere două nări înguste, fine, asemănătoare cu ale unei pisici.

— Deci câţi ani îmi dai?

Înainte să improvizez o a doua eschivă, a continuat:

— Ei bine, nu, linguşitor ticălos, am mult mai mulţi! Da, mult mai mulţi! Întotdeauna am avut mult mai mulţi. Încă din naştere. Deja la cincisprezece ani eram confundată cu mama.

În fond, un enorm privilegiu: spre deosebire de celelalte puştoaice, eu n-am îmbătrânit niciodată. Eram mult peste ele… Mi-o mărturisesc uneori, când mă văd oglindită:

„Kubaba, fata mea, eşti formidabilă: nici că te schimbi!“

M-a privit ţintă, cu asprime.

— N-are rost să mă minţi, băiete. Sunt perfect conştientă că

am ajuns o pocită bătrână. Păstrează-ţi linguşelile pentru tine.

— N-am zis nimic.

— Ah, da?

A tuşit uşor, s-a întors spre dreapta, spre stânga, apoi a bătut din palme.

— Ne uscăm! Repede! Ce bea un vindecător drăgălaş?

— Apă.

A scuturat din cap, închizând ochii, şi a oftat:

— Nu. N-o suport. Mai bine vin? L-am cumpărat la preţ de lapislazuli. Acceptă, aşa mă voi simţi mai puţin egoistă.

— Vin? Cu plăcere.

S-a adresat cuiva nevăzut:

— Vin, dragilor!

Au apărut patru servitori, supli şi tăcuţi ca nişte dansatori.

Ne-au turnat un lichid gros, grena, şi ne-au aşezat în faţă boluri cu smochine, curmale, migdale şi un platou cu prăjituri cu miere. Perfect asemănători celui care mă condusese până aici, efebii aveau toţi cocuri înalte şi rotunde. Pe sub tunicile brodate li se zăreau muşchii pe care Kubaba îi contempla cu coada ochiului. Le-a făcut un semn cu mâna să plece.

— Mulţumesc, dragilor.

Servitorii au dispărut în spatele unor paravane. Regina Kubaba a ridicat cupa la buze, a ţinut o clipă nectarul în gură, a plescăit şi a înghiţit.

— Ce minune! Negustorii din Levant41 mi-au adus-o. Îţi place?

— Savuros!

— O să-ţi aducă şi ţie intendentul meu.

— De ce?

— Fiindcă vei deveni vindecătorul meu.

A mai luat o înghiţitură.

— Te-am speriat, îţi zici c-am dat în mintea copiilor…

Poate că ai dreptate. Nu mai controlez nimic, mă mulţumesc să

dau afară ce-mi agită tărtăcuţa. De mult trec drept o idioată.