Am zărit marginea de sus a zidului, mi-am calculat mişcările.
O larmă subită m-a împietrit. M-am înghesuit la adăpostul unei intrări; la câţiva coţi în spatele meu, Saul a făcut la fel.
Patru soldaţi de gardă au trecut cu pas apăsat, zgomotos, cadenţat, făcându-şi rondul.
De îndată de bărbaţii s-au îndepărtat, m-am repezit spre şanţul de apărare, am rotit deasupra capului frânghia pe care o aveam la mine şi am aruncat harponul peste zid. Dibaci fiind graţie vânătorii, am reuşit să-l prind din prima încercare şi, după ce i-am încercat rezistenţa, m-am aruncat în gol, am reuşit să trec peste şanţ fără să mă ud şi m-am agăţat de pietre.
Obiectivul? Să mă caţăr.
Din nefericire, gesturile mi-erau incomodate de îmbrăcămintea cu care eram împopoţonat, iar încălţămintea mă împiedica să mă prind bine de frânghie. Dacă aş fi escaladat zidul în viteza mea obişnuită, mi-aş fi sfâşiat rochia, mi s-ar fi smuls bijuteriile, iar sandalele mi-ar fi zburat cât colo. Constrâns să mă caţăr cu mare precauţie, doar prin forţa braţelor, am pierdut timp. Patrula avea să-şi facă din nou apariţia.
Muşchii îmi rezistau la efort, dar oare aveam să reuşesc să
ating vârful zidului atât de repede? Odată ajuns sus, mai trebuia pe deasupra să trag şi funia, altfel santinelele ar fi remarcat-o. Îmi mai rămăsese de urcat de două ori înălţimea
mea. Bicepşii şi tricepşii îmi ardeau.
Vacarmul patrulei s-a făcut auzit din nou: revenea în sens invers.
Eram încolţit! N-o să ajung niciodată pe coama zidului.
O voce dogită a început să cânte foarte tare. Un zbieret de om beat. Imnul berii… Saul – i-am recunoscut răgetul puternic
– făcea pe beţivul blocând drumul batalionului. Datorită
diversiunii, poate că…
Santinelele i-au strigat s-o ia din loc.
Mai aveam de suit încă o dată înălţimea mea… braţele mi s-au contractat.
Sporindu-şi entuziasmul, Saul s-a apropiat de soldaţi pentru a-i îmbrăţişa. L-au împins înapoi cu suliţele.
Trei ridicări în braţe şi aş fi reuşit…
Au răsunat pleoscăituri. Patrula şi-a ieşit din minţi. Saul se aruncase în şanţ. Ce idee bine gândită! Santinelele, cu capul în jos, s-au aplecat să-l scoată din apă.
Am reuşit să ajung la coama zidului şi l-am încălecat.
— Ah, în sfârşit! Ţi-a luat ceva timp! a exclamat o voce.
În faţa mea, o femeie acoperită cu voal mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă strecor în interiorul incintei.
— Sări! Trag eu funia.
M-am rostogolit şi m-am prăvălit pe dale, în timp ce femeia a tras iute frânghia.
Zăpăcit de această complicitate, năduşit leoarcă, abia suflând, prăvălit la pământ, am privit îndelung la acea siluetă.
— Noura?
S-a întors. Ne scrutam în penumbră.
În acel moment luna a ieşit din nori, lucirea ei de mercur luminându-ne. Am descoperit o femeie mai înaltă decât Noura,
superbă, dar de-o frumuseţe inversă, cu trăsături sculptate mai degrabă decât desenate, de o subţirime mai degrabă atletică
decât elegantă.
— Cine eşti?
— Diana. În fiecare noapte îmi imaginez cum aş putea evada. Noroc c-ai apărut tu. Altfel aş fi atârnat de-un zid. Şi tu?
N-am scos un cuvânt. Impetuoasă, a insistat cu privirea şi a rânjit pe furiş.
— Deghizarea ta poate duce de nas, dar nu şi vocea!
S-a aşezat în genunchi în faţa mea, familiară, cordială.
— Spune-mi care ţi-e planul.
În ciuda simpatiei pe care mi-o inspira, nu aveam chef să-i destăinui nimic.
A chicotit din nou.
— Te îndoieşti de mine? Dacă-ţi voiam răul, aş fi desprins harponul, aş fi tăiat funia şi aş fi alertat santinelele.
Avea dreptate, aşa că m-am destins.
