— Eeei?! Ce vă uitaţi aşa la mine, fără o vorbă? Am făcut vreo prostie?

Şi-a pipăit veşmintele, şi le-a examinat.

— M-am pătat? Nu… Hunnuwa, dragule, ce s-a-ntâmplat?

Marele intendent a dat vag din cap.

— Nimic, maiestate.

— Totuşi, faceţi toţi o mutră ciudată. În primul rând tu, Nimrod. Ce e cu aerul ăsta surprins? Hai, destinde-te, savurează vinul ăsta minunat. Haide!

Cu un semn imperios, l-a îndemnat să ducă pocalul la buze.

Albindu-se, Nimrod a refuzat. În aşteptarea primelor chinuri ale rivalei, încerca să câştige timp.

— Mulţumesc, prefer să nu.

— Ba da, insist… Ce e? Te temi că e vreun pericol în vin?

— Nu.

— Asta ţi-ar explica aerul acesta pierdut.

— Iartă-mă, visam la ceva.

— Din moment ce mi l-ai dăruit, vinul nu are decât calităţi.

Bea deci.

— Nu mi-e sete.

Tonul reginei a devenit grav, autoritar:

— Bea, altfel voi presupune că ai otrăvit vinul.

— Nu l-am otrăvit.

— Dovedeşte-o. Bea.

Mâna în care Nimrod ţinea cupa a început să tremure.

Trăgea de timp. Convins că peste puţin Kubaba avea să se prăbuşească, ciupea cum putea câte o clipă în plus, bănuind însă că tergiversarea îl dădea de gol. Incisivă, regina l-a

persiflat:

— Atitudinea ta pare o mărturisire, Nimrod.

— Doar ce-ţi închipui, Kubaba?

— Haide, potoleşte-mi imaginaţia. Linişteşte-mă. Dă cupa s-o bea unul dintre oamenii tăi.

Nimrod s-a luminat la faţă: Kubaba îi acorda răgazul necesar. Aşa că a strigat cu glas răsunător:

— Estunim!

Una dintre gărzile de corp a înaintat cinci paşi. Nimrod i-a întins cupa.

— Bea!

Estunim s-a încordat. Privirea furioasă a stăpânului îi interzicea să opună rezistenţă, vestindu-l că, oricum, şi de va bea, şi de nu, tot va muri. Lac de sudoare, Estunim a luat cupa şi a sorbit conţinutul. Odată cu ultima înghiţitură, a fost cuprins de un spasm şi, cu priviri terorizate, a mugit aruncând departe cupa.

După care s-a prăbuşit, s-a rostogolit pe jos, cu mâinile strângându-şi pântecul şi respirând precipitat. Deja otrava îl devora.

— Curios lucru… a mormăit regina fără pic de compasiune.

Poate că nu e obişnuit cu vinul?

Neştiind ce răspuns să dea, Nimrod şi-a muşcat buzele.

Estunim gâfâia, iar horcăielile lui vorbeau celor de faţă despre supliciul pe care-l trăia. Până şi noi, cei din spatele paravanelor, tremuram de mila celui ce agoniza.

Kubaba a comentat cu calm:

— Ne uităm la el cum crapă, sau se ocupă oameni tăi de asta?

Nimrod a tresărit, apoi a dat un ordin răstit gărzilor lui.

Comandantul a scos un pumnal şi l-a împlântat în pieptul lui

Estunim, pentru a-i scurta suferinţele. După care a chemat doi dintre zbiri şi le-a ordonat să scoată cadavrul de acolo.

Kubaba s-a lipit de spătarul tronului.

— Ce tristeţe! Un aşa flăcău zdravăn să nu suporte vinul…

Ei, hai, mai iau un pahar de consolare.

Şi i-a întins cupa goală lui Nimrod.

Acestuia nu-i venea că creadă: îşi închipuise că regina Kubaba va da în vileag adevărul, dar uite că mai cerea băutură! Hotărât lucru, nu era nici subtilă, nici perfidă, doar debilă mintal.

— Toarnă-mi chiar tu, te rog, i-a spus întinzându-şi mâna.

Nimrod a ridicat ulciorul, i-a apropiat gâtul de cupă, s-a aplecat şi a vărsat din nectarul fatal. Pe loc, cu dibăcie de vânătoreasă, Kubaba l-a prins de încheietură, a făcut să se verse tot conţinutul, l-a dezechilibrat, l-a tras spre ea, i-a prins capul între genunchi şi i-a lipit un pumnal de gât.

Nimrod a dat să se zbată, dar regina l-a strâns şi mai zdravăn. Soldaţii acestuia şi-au scos săbiile, la fel şi cei ai Kubabei.

— Spune-le să nu mişte, a mârâit ea, altfel înfig lama.