Imediat sângele mi-a coborât în penis. Panicat, convins că
aveau să ţipe descoperindu-mi impostura, m-am ghemuit la adăpostul unei firide.
Când am fost convins că nu mi se acorda nici o atenţie, privirea a continuat să-mi rătăcească asupra formelor, cu inima bătându-mi să-mi sară din piept. Toate mi-erau pe plac, de la cele cu carnea tare până la cele mai cărnoase, mai subţirele sau cu şolduri pline, siluetele mai ţepene sau mai lascive, cu buric adâncit sau ieşind în evidenţă ca un mugure. Unele se spălau singure, multe se ajutau între ele, vecina îşi curăţa vecina, o freca, o limpezea. Privindu-le cu atenţie, am putut să disting
complicele, rivalele, singuraticele, indiferentele, ursuzele, nepăsătoarele, extravagantele, descurajatele, violentele, rafinatele.
Ce straniu pentru un bărbat să întâlnească un grup de femei îmbrăcate în cea mai simplă vestimentaţie! Pe unele femei le înţelegi îmbrăcate, pe altele dezbrăcate. Nuditatea nu expune doar plastica trupească, ci şi sufletul. În acest bazin, deşi le-ai fi mâncat din ochi pe toate, goliciunea le aducea la lumină pe unele, pe altele le ascundea. Uneia, nuditatea îi aducea atingere prestigiului. Alta, dezbrăcându-se, devenea o regină.
Unele îşi etalau adevărul umblând de colo-colo fără secrete, cu pieptul mândru, cu umerii drepţi, cambrându-se provocator, cu o senzualitate manifestă. Altele îşi regretau semnele care le permiteau să se afirme, veşmintele, eşarfele, bijuteriile, culorile; jenate, chircite, încercând să-şi ascundă intimitatea, erau lipsite de strălucire; pentru ele, artificiile le exprimau mai degrabă adevărul decât adevărata natură, seducţia ţinând mai mult de comportament decât de anatomie. Examinând cele vreo sută de fiinţe, m-am gândit că, în cazul în care mi s-ar fi cerut să aleg unele dintre ele, nu le-aş fi ales pe aceleaşi, în contextul dat şi în afara acelei clădiri.
Tocmai ce emisesem această idee, când m-am admonestat pe mine însumi: venisem aici pentru Noura! Cum de-mi lăsasem gândurile să zboare aşa? Ah, ce-i mai invidiam pe eunucii rămaşi în curte! Aprobam interdicţia proclamată de zeiţa Inanna: nici un bărbat nu trebuia să se aventureze în acel loc. Emoţia pe care mi-o crease mă punea în pericol. Mi-am ciupit sexul până la durere, mi-am înghiţit saliva şi-am străbătut adunarea cu o privire schimbată, căutând să o identific pe Noura. Pe dată, corpurile şi-au pierdut densitatea, volumul, singularitatea, strălucirea, s-au topit pe pereţii de piatră şi pe dalele de marmură, s-au făcut una şi au dispărut.
Cum nu erau cel pe care îl căutam, nu mai existau.
Decepţia m-a îngheţat. Noura nu se găsea în sala de baie. Să
fi dormit încă?
Făcându-mă nevăzut, am inspectat, înainte de întoarcerea femeilor, curtea interioară spre care dădeau toate camerele. O
aripă a clădirii – am aruncat un ochi în fiecare încăpere –, o a doua aripă – câteva prizoniere se lipsiseră de toaleta publică –, a treia – nici urmă de Noura. Am cercetat-o şi pe cea de-a patra, când am zărit o siluetă care-mi era familiară, îndreptându-se spre grădină. Nu m-am putut abţine, şi am strigat:
— Noura!
Mi-am reproşat-o pe loc. Vocea mea de bărbat răsunase, deci mă demascasem.
Împietrit, am ascultat liniştea.
Nu s-a întâmplat nimic. Din fericire, aripa era goală, femeile şi eunucii întârziau în clădirea băilor. Nici Noura nu a sesizat strigătul. Din reflex, am pornit pe urmele ei, reuşind totuşi să
mă controlez şi să imit atitudinea Dianei. Cu pas lent, am apucat-o pe aleea pe care dispăruse Noura. După patru cotituri, am zărit silueta delicată, ţinuta suplă, braţele-i fine ieşind de sub mânecile rochiei, părul despletit curgând în cascadă pe spate. Am ajuns-o şi i-am murmurat: „Noura!“ Nu m-a auzit.
Am apăsat-o cu degetul pe umăr. S-a întors, cu o privire încruntată, dură.
— Ce vrei? De ce m-ai oprit?
Chipul corespundea cu cel întrezărit în carul cu prizoniere, din timpul periplului meu, silueta cu cea zărită de două ori prin intermediul şoimului în corpul căruia intrasem, dar nu era Noura.
— Mă opreşti şi-acum taci? s-a enervat tânăra. Ce proastă!
Dispreţuitoare, s-a întors şi-a plecat.
Am rămas pe loc, descumpănit, printre trandafiri şi delicatele rochiţa-rândunicii.
Noura, unde eşti?
Am aşteptat seara pentru a evada. Temându-mă de atenţiile slinosului de Balmunamhe, m-am ascuns pe o terasă de unde puteam vedea fără a fi văzut. Numai porumbeii şi celelalte păsărele îmi observaseră prezenţa; nemişcarea mea le liniştea, aşa că şi-au continuat modestele activităţi de păsări ce erau, indiferente la fantoma care le parazita teritoriul, un biped de statură masculină şi aparenţă de femeie.
Aerul ardea prăfuit.
Dezamăgirea m-a demoralizat. Năucit, am înţeles în sfârşit că înverşunarea mea era de fapt nerozie. Să străbat lumea întreagă? Câtă orbire! Lumea nu încetase să se extindă în timpul celor şase ani cât o bătusem în lung şi-n lat. Oare îmi rezerva alţi şase ani de preumblări, pentru a ajunge să-i dau ocol? Sau mai mulţi? Desigur, aveam secole înainte, într-o aşa lungă perioadă de timp nimic nu-ţi poate scăpa… însă când voi reuşi să ajung la capătul căutărilor? Dacă raţionamentul nu era stupid, mi se părea totuşi ineficient. Cum ajunsesem oare să fiu convins că Noura poposise în Ţara Apelor Blânde? De ce şi Tibor credea la fel? Cernem faptele în funcţie de dorinţe; ne afişăm soluţiile pentru a fugi de disperare; fiindcă speranţa mustea de disperare. Or voinţa nu generează adevărul, hotărârea nu modifică realitatea. Eşuasem încă o dată. Nu o găsisem pe Noura, nu o eliberasem, nu-i putusem spune că
tatăl îi era în viaţă. Cât despre Tibor, înfrângerea mea o să-l mâhnească şi-o să-l facă şi mai suferind.
Întins pe terasa de sub acoperiş, mă uitam la trupele care pătrundeau în câmpie, fumegânde, pestriţe, gălăgioase, impresionante prin desime, somptuozitatea uniformelor, sclipirea caschetelor şi a armurilor. Dincolo de rândurile infanteriştilor, încercuiţi, mii de sclavi mergeau în ritmul impus de tobe. Deşi nu le distingeam figurile, mi-am dat seama, văzând diversitatea înălţimii acestora, că erau şi bărbaţi, şi femei, şi copii.
Mulţumea din Babel a început să se înghesuie pe străzi şi pe lângă ziduri, aclamând soldaţii care veneau triumfători.
Eşecului meu i se adăuga tot mai multă amărăciune. Spontan, simpatia mi s-a îndreptat către cei învinşi, aceşti înrobiţi pe care nici nu-i cunoşteam.
Ziua era pe sfârşite. Nori subţiri, asemenea unei trene, se îndreptau către soarele asfinţind, transformându-se în nişte flăcări portocalii. Istovit, dezamăgit, pândeam lăsarea întunericului, acel moment în care acesta ne eliberează de tumult, de agitaţia de peste zi, de oboseală, de griji, deschizând porţile depărtărilor. În curând, la adăpostul întunericului, voi pleca. Pentru asta era necesar să îl evit pe Balmunamhe, care tânjea după noaptea de amor. M-am ridicat, luptând cu înţepeneala şi furnicăturile pe care statul la pândă mi le provocaseră, după care mi-am stabilit itinerariul.
Au răsunat trâmbiţele. Vuiau insinuante, vesele, guralive.
Jos a început alergătura. Femei şi eunuci fugeau în toate părţile. Vântul anxietăţii agita frunzişul grădinii; febrilitatea s-a transmis molipsitor chiar şi păsărilor rare care au început să
piuie. Făceam eforturi să înţeleg ce-şi spuneau prizonierele.
— Vine!
— Dintr-o clipă-ntr-alta.
— Repede, să ne schimbăm.
Cu voce acră şi tunătoare, Balmunamhe a urlat:
— Vizita lui Nimrod! Gătiţi-vă! Fără lenjerie. Rochii transparente.
