Îmi reproşam încă din zori deruta, căci detestam laşitatea; îmi temperam totuşi sila repetându-mi că acţionam prudent: Derek, alias Nimrod, nu trebuia să dea de mine.
Chiar dacă avusesem puţin de a face cu el, percepeam comportamentul fratelui meu vitreg: sub pretextul că fusese victima tatălui nostru, se transformase într-un călău. Pentru el, faptul că fusese rănit îi dădea dreptul de a răni, faptul că fusese chinuit pe cel de a chinui. Castrat de tatăl nostru la nouă ani, Derek ducea mai departe violenţa la care fusese supus. Avea calităţi, inteligenţă, sensibilitate, pasiunea pentru frumos, dar fuseseră degradate din copilărie; ce mai rămăsese întreg fusese pus în slujba răzbunării.
Există două feluri de fii: cei care se eliberează de tată şi cei care i se supun. Cei care se eliberează devin ei înşişi şi se bucură de o viaţă deosebită, care le aparţine. Cei care se supun devin nişte himere şi îndură o viaţă lipsită de autenticitate, care le scapă. După ce îl admirasem, mă revoltasem contra lui Pannoam: îmi impusese o soţie, pe Mina, mi-o furase pe cea pe care o adoram, pe Noura, ascunsese sub o mască altruistă
un comportament egoist, abuzase de satul nostru îmbogăţindu-se. Fără confruntarea dintre noi, aş fi dus existenţa dorită de el, nu pe a mea. Războiul dintre noi, la început ezitant, apoi radical, nu suprimase iubirea pe care ne-o purtam, ci introdusese nuanţe, lămuriri şi, mai ales, limite. Eu mă
desprinsesem. Când Pannoam murise în braţele mele, eram deja separaţi, iar acel adio ne reunise în numele a ceea ce trecutul nostru conţinea benefic. Derek, în schimb, nu i se putuse opune lui Pannoam. Bastard fiind, nu-l întâlnise decât de trei ori în copilărie, ultima dată fiind ocazia oribilei lui amputări. Derek crescuse singur, închis în ură şi resentiment, privat de conflicte salvatoare, fără a fi beneficiat de clipa în care să-l înfrunte pe Pannoam. Concluzia? Nu se eliberase
niciodată. Pannoam trăia în continuare în el, Pannoam cel care minţea, care trăda, care distrugea. Netăind legăturile cu părintele lui, Derek îl luase ca model şi îl resuscita interior. Să
fi fost oare conştient? Mă-ndoiam… O pulsiune obscură, viscerală, neconştientizată îl împingea să reproducă, ba chiar să depăşească modelul Pannoam, să-l depăşească nu în bine, ci în tot mai rău.
Derek se numea acum Nimrod şi guverna cea mai puternică
cetate din Ţara Apelor Blânde. Statutul se potrivea cu lipsa lui de măsură. Pofta de putere şi de bani compensa pentru el absenţa iubirii; prin glorie şi prin admiraţia supuşilor lui obţinea înlocuitori de afecţiune; pavilionul lui cu femei indica întristător ambiţia sa de a fi îndrăgit. După cum obişnuiam, îi dezaprobam faptele, dar nu îl condamnam. E de incriminat sabia că a fost îndoită de duşman? Derek îmi inspira sentimente echivoce, milă impregnată cu respingere, tandreţe amestecată cu oroare, antipatie la limita simpatiei. Perplex, ezitam între a-l salva şi a mă salva.
Pentru moment, nu era cazul să întârzii: Derek nu trebuia să
afle că am supravieţuit. După cum îmi spusese Noura, se credea hăruit cu longevitate, nu cu nemurire. Fiindcă se temea de moarte, însemna că tot îi mai era frică de ceva. Dacă nu s-ar mai fi temut de nimic, nici un obstacol nu avea să-l mai oprească. Pentru binele oamenilor, trebuia să-l menţinem în ignoranţă. Nu trebuia să descopere niciodată darul de neînchipuit pe care ni-l făcuse fulgerul.
— La drum spre Kish!
Saul şi Mael s-au ridicat, Roko tropotea pe loc de nerăbdare, fericiţi cu toţii că porneam din nou în aerul curat, pe căile nesfârşite. Vase care semănau cu nişte coşuri uriaşe – cu coca din răchită etanşeizată cu piei – ne indicau direcţia de urmat.
Ceva mai jos ieşea la suprafaţă un izvor de bitum, acest petrol natural gata de a fi folosit. O familie trebăluia prin preajmă. Copiii adunau şerpii de asfalt şi-i dădeau mamei lor, care făcea din ei un soi de turtiţe. Odată netezite, se uscau la
faţa locului, după care tatăl le presăra cu nisip înainte de a le duce în nişte coşuri. Stând de vorbă cu el, am aflat că la Kish, unde se pregătea să-l livreze, bitumul era ars în locul lemnului de foc sau al combustibilului pentru lămpi, era utilizat în zidărie pentru calitatea sa de adeziv, îi era exploatată puterea de impermeabilizare pentru terase, recipiente, bărci din trestie.
Şi alţi meşteşugari recurgeau la bitum: creatorii de cosmetice, cei care fabricau unelte, folosindu-l drept mastic pentru lipirea mânerelor de sculele din bronz, pictorii decoratori care, graţie acestuia, încrustau sidef, cochilii, pietre preţioase în frescele lor.38
Kish… Din reflex, m-am îndreptat către regina Kubaba, adversara lui Nimrod. De parcă, fiindu-i rivală, ar fi încarnat contrariul acestuia.
Cine ştie dacă nu s-ar fi dovedit că-i semăna? Ba poate că
era şi mai rea…
*
Nu găseam nici un mijloc de a ajunge la regina Kubaba. Şi nici de a da de Gawan Magicianul.
De cinci săptămâni locuiam într-o pensiune minusculă, din apropierea zidurilor de apărare, care însemna o cameră a noastră, dar şi curtea înconjurată de trei ziduri din cărămidă, împodobite cu glicină albastră, şi închisă cu magherniţa care ne despărţea de o ulicioară. Încăperea strâmtă îi încânta pe Saul şi pe Mael, alergici la spaţiile ample, entuziasmaţi să se îngrămădească lângă Roko şi mine, obişnuiţi fiind cu dimensiunile cortului lor. Pentru a-mi regăsi respectul faţă de propria fiinţă, revenisem la barbă şi la părul de pe corp şi de pe cap.
Cetatea Kish nu impresiona. Nu avea nici strălucirea, nici măreţia Babelului. Modestia îi mergea între banalitate şi reconfortare: banalitate, întrucât casele joase se îngrămădeau, alăturate confuz, acoperişurile unora comunicând cu terasele altora; reconfortare, fiindcă oamenii umpleau cu flori ferestrele, micile curţi, bolţile, gardurile joase din zidărie şi
piaţetele. Îşi apropriaseră oraşul prin plante. Coroanele palmierilor depăşeau acoperişurile, ca răsărite din chirpici, în timp ce iasomia şi trandafirii se căţărau pe tencuială. Din crăpăturile faţadelor se iţeau rădăcini, ierburi şi muguri violet.
Peste tot culorile explodau din petale şi mii de frunze elegante acopereau arhitectura. Vegetalul făcea cu ochiul mineralului.
Dacă Babelul lăsa impresia de a fi construit, Kishul o lăsa pe aceea de a fi locuit.
Conform planului după care erau ridicate cetăţile din regiune, dincolo de zidurile de apărare, uliţele înguste urcau spre temple şi clădirile oficiale. Totul părea de bun simţ, chiar şi palatul regal, mult mai puţin întins decât cel al lui Nimrod, fără şanţuri de apărare şi fără gherete, fără patrule care să
treacă fără încetare, doar discret semnalizat printr-o împrejmuire de mărăcini. Una dintre noutăţile care m-au frapat în aceste oraşe erau comercianţii. În satul meu nu erau decât meşteşugari: vânzătorul de oale era olar, vânzătorul de ţesături era croitor, fiecare producea tot ce scotea la vânzare. Şi uite că
în Babel ori în Kish oamenii propuneau obiecte pe care nu ei le fabricau! Lucru care mă şoca. Aici bijutierul habar nu avea cum se şlefuieşte sau se montează. Furnizorul de veselă nu se atinsese niciodată de roata olarului39. Comerţul precedase comerciantul, de care multă vreme se lipsise, după care crease meseria de negustor. Din ziua aceea, timp de mai multe veacuri, am păstrat – o mărturisesc – o opinie ambiguă despre intermediari, mergând până la a-i considera nişte paraziţi, o parte din mine rămânând ataşată de trecut şi refuzând prosteşte multiplicarea complexă a schimburilor.
Zababa, cu alură de grifon, aripi şi cap de vultur, corp de leu, patrona cetatea. Deşi erau celebrate la fel şi cultul lui Inanna, Dumuzi, Enki, Ningirsu, zeul războinic Zababa trasase cândva principiile sacrului şi lui îi erau adresate rugile cele mai importante.
Simplu, prietenos, oraşul Kish nu seducea, ci lăsa vizitatorului timp să fie fermecat. Deseori, cuceririle modeste şi lipsite de pretenţii duc la o cunoaştere temeinică: pe când
Babelul mă tulburase pe loc, Kishul mă vrăjise pe nesimţite şi, după câteva zile, savuram acolo bucuria de a trăi.
Mă prezentasem de la bun început ca vindecător. Ceea ce însemnase apariţia rapidă de pacienţi şi de colegi, primii pentru a-i vindeca, ultimii pentru a mă intimida. Îmi rafinasem tehnica pentru a-i aduce pe aceşti medici şarlatani de partea mea: îi întâmpinam ca pe nişte persoane superioare şi pe deplin ştiutoare, îi ascultam, le ceream sfatul, apoi, într-un moment al conversaţiei, le propuneam o poţiune pentru maladia pe care le-o diagnosticasem; invariabil, cădeau în capcană; sfidători, mă părăseau cu medicamentul în mână, apoi, odată ce-i constataseră eficienţa, se întorceau pe ascuns să-mi ceară ei sfatul şi nu mă mai ameninţau.
Gawan rămânea de negăsit. Nimeni aici – doar mi-o precizase – nu-i zicea Magicianul, iar Gawani apăreau precum ciupercile după ploaie, ceea ce-mi aducea false speranţe şi tot atâtea dezamăgiri. Aşteptam deci să dea el de mine.
Mă frământa incredibila noastră întâlnire din pavilionul femeilor. Evident, Gawan ştia că eram acolo. Dinspre el să fi venit acele priviri pe care în mai multe rânduri, pe străzile din Babel, le simţeam aţintite asupra mea, iscodirile care-mi ardeau ceafa? Mă spionase? Şi cu ce scop? În realitate, mă
protejase, iată singura certitudine pe care o aveam.
Introducându-mă pe coridorul clandestin, indicându-mi apoi calea de evadare, mă scosese din ghearele eunucilor, ale soldaţilor, ale regelui din Babel. De ce? Cum se explica faptul că un angajat al Kubabei umbla cum vrea prin palatul lui Nimrod? Că-i cunoştea perfect labirinturile şi ascunzătorile dintr-o zonă interzisă? Personalitatea şi logica lui Gawan îmi scăpau. Şi, cu cât se desfăşurau mai amplu, cu atât mă obsedau mai mult. Fără îndoială, din asta mă alegeam cu un fel de a nu mă mai gândi prea mult la Noura, de a nu-mi mai întoarce pe toate părţile eşecul…
În dimineaţa aceea ieşisem în curte. Ne lăsasem pe vine lângă cele trei pietre care alcătuiau vatra unde se gătea
mâncarea. O rogojină întinsă între perete şi copac ne oferea un adăpost umbrit. Mael şi cu mine continuam lecţiile de scriere, care îmi accelerau şi propria cunoaştere a sumerienei. Câteva zile mai înainte, Saul, alăturându-ni-se, încercase să ne imite, dar degetele lui groase, pline de bătături, înţepenite de munca de tăietor de lemne, nu izbuteau să ţină tabletele fără să le sfărâme, calamele fără să le rupă. Handicap care cred că-l liniştise: faptul că un motiv fizic îl împiedica să înveţe nu-i punea sub semnul întrebării capacităţile mintale. Deocamdată, lăsat pe vine în spatele nostru, îşi pieptăna coama, pe când Roko trecuse la o toaletă exhaustivă.
Mă liniştea să mă ocup de Mael. În faţa zmeurului care se curba sub greutatea delicatelor sale fructe roşii, observam copilul, deschis şi atent, aplecat asupra tăbliţei de argilă, mânuind cu uşurinţă calama. Ce băiat relaxat! Pupilele imense, umbrite de gene lungi şi negre, devorau tot ce i se arăta, înghiţea realitatea cu ochii şi o digera pe loc în creier. În timpul şedinţelor noastre, fruntea i se colora imediat ce îi lansam o provocare şi, după ce reuşea să o rezolve, striga de bucurie.
