38. Acolo a început primul comerţ mondial cu petrol, pe malurile Tigrului şi Eufratului. Foarte repede, oamenii au început să caute această substanţă, iar drumurile bitumului au brăzdat bazinul mediteraneean în cele trei milenii dinainte de Isus Christos. Adeziv universal, mortar înaintea mortarului, impermeabilizant necesar navelor, a devenit din ce în ce mai scump. După care, utilizarea lui s-a redus: grecii şi romanii erau interesaţi mai ales de materialele solide, iar caracterul inflamabil al asfaltului îi îngrijora. Circulaţia petrolului aproape că a încetat în Evul Mediu şi în Renaştere, până la a-i fi uitate proprietăţile. Numai medicii, alchimiştii, magicienii îl mai foloseau, căci îl amestecau cu uşurinţă cu alte substanţe. Balenele au fost cele care au relansat petrolul: rare, rebele, greu de prins, nu mai furnizau atâta ulei cât era necesar pentru lămpile din secolul al-XIX-lea. Industriaşii americani au descoperit că puteau obţine petrol lampant prin distilare. George Bissell şi Jonathan Eveleth au înfiinţat Pennsylvania Rock Oil Company şi, pentru a merge mai departe de izvoarele naturale, au utilizat sonde care forau în căutare de sare. Astfel, în 1859, a început goana după aurul negru. Apoi, nebunia automobilului a cucerit lumea şi a cerut tot mai mult carburant.

39. Odată cu chinezii de pe malurile Fluviului Galben, mesopotamienii au inventat şi ei roata olarului. Mai înainte, meşteşugarii le modelau manual: făceau un bulgăre de lut cu degetele sau asamblau plăci pe care le obţinuseră cu ajutorul unui sucitor din lemn. Roata a revoluţionat olăria, permiţând producerea rapidă de obiecte mai uşoare, cu forme perfecte. Pe platoul rotativ, maldărul de lut beneficiază de o forţă motrice care poate ajunge până la o sută de rotaţii pe minut.

40. Timp de milenii, am crezut că grifonii, acele creaturi pe jumătate vultur, pe jumătate leu, chiar existaseră. Departe de a vedea în ei un produs al imaginaţiei noastre, consideram că acele fiinţe hibride chiar aparţineau regnului animal, încrucişare a doi regi, regele aerului şi cel al stepelor. Călătorul Aristeas din Proconnesus afirmă că i-a întâlnit la populaţia arismates din Asia Centrală. Istoricul grec Herodot relatează tradiţia conform căreia grifonii trăiau în apropierea minelor de aur din nordul Europei, în Urali, şi le păzeau, fiind „puternici ca o sută de vulturi şi opt lei“. Zoologii romani Plinius cel Bătrân şi Sofistul Elian îi integrează în bestiarul lor şi nimeni nu s-a îndoit de realitatea grifonilor până în Evul Mediu

inclusiv. Comerţul le acredita existenţa: ghearele de grifon se vindeau foarte scump, considerându-se că puteau repera otrava, căci se înnegreau în contact şi cu cea mai slabă substanţă toxică – am cunoscut un escroc care le fabrica din corn de rinocer.

În Renaştere, naturaliştii călători Pierre Belon, în a sa Istorie a naturii păsărilor, apoi André Thevet, în Cosmografia universală, le-au pus în seamă un caracter fabulos, neavând cum să-i observe. În fond, dacă oamenii, prin activitatea lor, fac să

dispară unele specii, adaugă altele prin fantezie. Dintotdeauna am visat să vizitez o grădină zoologică a himerelor…

41. Cei care mai târziu vor fi numiţi fenicieni, şi în ziua de azi libanezi.

42. În 1831, scena pe care o trăisem la regina Kubaba s-a repetat la Academia Franceză de Medicină din Paris. La mai multe milenii distanţă, virtuţile cărbunelui vegetal au fost dovedite acolo în mod spectaculos. Farmacistul Pierre-Fleurus Touéry, venit de la Montpellier, a înghiţit o doză mortală de stricnină – un gram, adică de zece ori cantitatea letală – în faţa adunării oamenilor de ştiinţă. Ar fi trebuit să

sucombe în zece minute, în stop respirator, după convulsii; în loc de asta, a rămas în picioare, în mijlocul publicului stupefiat. Touéry dorea să demonstreze că

praful de cărbune constituia un antidot universal. Să precizăm totuşi: antidotul nu este universal, dar capacitatea de absorbţie a cărbunelui îi permite să fixeze toxinele şi microbii pe care-i întâlneşte, chiar şi gazele, de altfel, întrucât acţionează eficient împotriva balonării intestinale şi va echipa măştile de gaze utilizate în timpul războiului din 1914.

43. În realitate, Derek avea un măr al lui Adam, ca toate fiinţele omeneşti. Doar că la el rămăsese la înălţime, în zona grăsoasă a gâtului, ca la femei şi din acelaşi motiv: testosteronul nu-i alungise corzile vocale la pubertate şi deci nici nu coborâse acest cartilaj menit să le protejeze. Sunt întotdeauna reticent în utilizarea acestei expresii – „mărul lui Adam“ –, întrucât a apărut mult după venirea mea pe lume. Timp de mai multe milenii şi în mai multe limbi, am denumit această

proeminenţă „scut“, şi uneori „fluture“.

A fost nevoie de o interpretare – falsă – a Bibliei pentru a face să predomine actuala denumire. Conform Genezei, Dumnezeu a dăruit lui Adam şi Evei dreptul de a se bucura liberi de Rai. Nu impusese decât o singură interdicţie: să nu se atingă

de Pomul Cunoaşterii. Deghizat în şarpe, diavolul i-a convins într-o zi pe Adam şi pe Eva să guste din fruct. Eva a înghiţit fără probleme, dar lui Adam i-a rămas o bucată înfiptă în laringe. Acum, cinstit, chiar avea de ce să-i vină greu s-o înghită.

Consecinţa a fost alungarea din Rai! Pomul, de o specie nedeterminată, a devenit apoi, prin jocul unor greşite traduceri succesive, identificat cu mărul, iar mărul lui Adam a desemnat bucata care-i rămăsese în gât.

3

Aerul vibra de încordare. Întregul Kish ştia că în acea dimineaţă Kubaba va ieşi din palat. Povestea confruntării ei cu Nimrod circulase din sanctuare până la zidurile de apărare, din casă-n tavernă, ajungând la urechea vânzătorului de ouă, prostituatei, tăbăcarului, preotesei. Toţi aflaseră despre curajul de care dăduse dovadă suverana lor, despre târgul încheiat şi fiecare îi era recunoscător pentru reuşită. În ciuda tiranului ameninţător, oraşul îşi continua existenţa lui somnolentă: avea să scape de război, iar locuitorii lui, de sclavie. Hotărâţi să îşi sărbătorească regina, aceştia se adunaseră pe străzi; femeile strânseseră petale de trandafir în şorţuri, bărbaţii se înarmaseră

cu frunze de palmier, copiii fluturau hârâitori. Cu toţii tropăiau de nerăbdare.

Când Kubaba şi-a făcut apariţia, au izbucnit aclamaţiile şi strigătele de bucurie. Vacarmul creştea, fiecare ţinând să-l depăşească pe cel de-alături.

Actriţă până-n vârful unghiilor, Kubaba, în ţinută de mare ceremonie – mantie brodată cu pene şi pietre sclipitoare, care-i tripla volumul –, simula surpriza, prefăcându-se că nu crede că

ea e la originea exploziei populare, căuta din priviri individul care ar fi declanşat atâta entuziasm, apoi, ca realizând dintr-odată adevărul, a tresărit în faţa supuşilor, şi-a dus mâna la inimă, a coborât pleoapele de emoţie şi, resemnată, i-a salutat cu smerenie, de parcă ar fi spus: „Pentru mine? Dar nu merit…“ Dovada de modestie a înfierbântat asistenţa, care s-a apucat să o convingă. Larma a devenit vuiet, tunet, deflagraţie.

Încet, Kubaba se lăsa câştigată de acea fervoare, ca o floare ofilită care se reînsufleţeşte sub ploaie. Nu aplaudată era, ci udată, i se reda viaţa, picioarele tropăiau, gâtlejurile detunau, palmele se loveau, cârâitorile se-nvârteau. Din când în când, Kubaba le trimitea câte un surâs, fixând un punct din mulţime, suficient de vag pentru ca mai mulţi să îl ia drept special pentru ei, dar şi destul de precis pentru ca alţii să se considere

frustraţi; în consecinţă, fiecare se străduia să-i prindă privirea, urlând cât de tare putea, iar această distribuire aleatorie de favoruri prelungea ovaţiile. Zgomotul se hrănea din zgomot.

Bucuria dădea pe-afară.

Am intrat la rândul meu în spectacol. Întins într-o lectică

purtată pe sus de soldaţi, avându-l în dreapta pe Roko, care-şi umfla pieptul în vârful unei perne uriaşe, am primit mulţumirile poporului imediat ce Kubaba a arătat spre mine.

Chiar dacă făceam efortul de a da bine, detestam ce mi se întâmpla. Chel şi spân, îmbrăcat într-o tunică albă, tremuram, în pofida caniculei şi nu mă mai recunoşteam, redus la condiţia unui fel de mâncare servit în timpul unui banchet.

Kubaba deschidea procesiunea care trebuia să ne poarte până la porţile cetăţii. Urmată de marele intendent, înainta cu lentoarea unei broaşte ţestoase, fără să şchiopăteze şi fără să se strâmbe, ca de obicei, baia de mulţime sau orgoliul potolindu-i reumatismul. Pe măsură ce coboram, femeile aruncau petalele pe drum, în timp ce frunzele de palmier fluturate de bărbaţi ne răcoreau.

Când, cu o zi mai înainte, Kubaba îmi descrisese ceremonia, protestasem:

— La ce bun? O să mă duc pe jos ori în spinarea unui măgar.

— Ce oroare! Te vei duce la Babel în litieră purtată pe sus şi cu escortă. Cel puţin douăzeci de soldaţi.

— De ce?

— Ca să-ţi poţi pricepe importanţa.

— Kubaba, nu mai sunt un ţânc!

— Monstrul din Babel îţi va aprecia mai bine valoarea dacă

te prezint somptuos. Un dar trimis pe jos ori pe măgar?

Niciodată! Cadou de preţ, sipet de preţ.

— Mă tratezi ca pe un obiect.

— N-ai decât să te plângi!

Cortegiul s-a oprit la porţile păzite de grifonii sculptaţi.

Hunnuwa a ordonat ca litiera să fie lăsată jos, şi Kubaba s-a apropiat de mine.

Pentru întâia oară o observam în timpul zilei, sub o lumină

exactă, care se dovedea crudă. Slabă şi uscată, regina avea o bărbie cam umflată, sub arcul unei danturi complete. Firele de păr de pe cap i le puteai număra pe degete. Cât despre zbârciturile pielii, acestea se instalaseră acolo unde oasele o permiteau, pe gât, în jur nasului, al orbitelor, al urechilor. Totul se prăbuşea sub greutatea anilor, totul o luase la vale, totul se surpa cu excepţia ochilor mobili, care radiau. Şi-i juca de minune, iluminându-i de bucurie, de iritare, de sălbăticie, de tandreţe, sărind de la o expresie rătăcită la un aer vioi, o clipă

ironică, o clipă înţeleaptă, când la capătul puterilor, când plină

de energie, toate aceste variaţii provenind dintr-o singură

sursă, din privirea ei. O tânără femeie captivă se aţinea în spatele acelei frunţi.

Pe chip nu i se vedeau nici păr, nici gene, nici sprâncene; o curbă perfect desenată, de un brun fanat, îi delimita totuşi arcadele. A remarcat că o examinam.

— Da, da, sprâncene tatuate, mi-a confirmat. Uite-aşa, o dată pentru totdeauna! Ştiu cât de leneşă sunt, plus că asta mă

scapă de a mă privi cu atenţie în fiecare dimineaţă, machiindu-mă. Şi scap de încercarea asta, păi nu? Dac-aş fi drăgălaşă ca tine, dragule, mi-aş petrece zilele admirându-mă-n oglindă.

Mă rog, ca tine dinainte… Nu mai eşti la fel de drăgălaş aşa neted.