— Ne uscăm! Repede! Ce bea un vindecător drăgălaş?
— Apă.
A scuturat din cap, închizând ochii, şi a oftat:
— Nu. N-o suport. Mai bine vin? L-am cumpărat la preţ de lapislazuli. Acceptă, aşa mă voi simţi mai puţin egoistă.
— Vin? Cu plăcere.
S-a adresat cuiva nevăzut:
— Vin, dragilor!
Au apărut patru servitori, supli şi tăcuţi ca nişte dansatori.
Ne-au turnat un lichid gros, grena, şi ne-au aşezat în faţă boluri cu smochine, curmale, migdale şi un platou cu prăjituri cu miere. Perfect asemănători celui care mă condusese până aici, efebii aveau toţi cocuri înalte şi rotunde. Pe sub tunicile brodate li se zăreau muşchii pe care Kubaba îi contempla cu coada ochiului. Le-a făcut un semn cu mâna să plece.
— Mulţumesc, dragilor.
Servitorii au dispărut în spatele unor paravane. Regina Kubaba a ridicat cupa la buze, a ţinut o clipă nectarul în gură, a plescăit şi a înghiţit.
— Ce minune! Negustorii din Levant41 mi-au adus-o. Îţi place?
— Savuros!
— O să-ţi aducă şi ţie intendentul meu.
— De ce?
— Fiindcă vei deveni vindecătorul meu.
A mai luat o înghiţitură.
— Te-am speriat, îţi zici c-am dat în mintea copiilor…
Poate că ai dreptate. Nu mai controlez nimic, mă mulţumesc să
dau afară ce-mi agită tărtăcuţa. De mult trec drept o idioată.
— Ceea ce nu duce de nas decât idioţii.
— Care sunt numeroşi. Primul pe care l-am păcălit a fost
tata, săracul de el – Zababa să-l aibă-n pază –, apoi pe soţul meu cel drag şi tandru. Bineînţeles că nu i-ai cunoscut, nişte bărbaţi magnifici, cinstiţi, viteji, care seduceau femeile frumoase, dar pe care femeile frumoase nu-i seduceau. Eu îi distram. Şi aşa mi-am cucerit locul.
Un sughiţ i-a ridicat umerii, ca un regret care o lua cu asalt.
— Bine, de acord, am ales metoda uşoară. E mai la îndemână pentru cineva inteligent să facă pe imbecilul decât invers; pentru un imbecil este chiar imposibil să facă pe inteligentul. Una dintre mătuşile mele, prinţesa Betum, care i-a furnizat bărbatului ei paisprezece copii, se străduia să-şi ducă
de nas anturajul demonstrând o subtilitate pe care nu o avea.
Deşi nu era decât pântec, se credea creier. Ce-am mai râs cu ea! Sau, mai degrabă, ce-am mai râs de ea! O proastă
desăvârşită, o dobitoacă absolută, o neîndemânatică
universală. Să-i facem dreptate: neghiobia ei friza geniul. Ah, draga de Betum, încă mă mai inspiră. Ei, da, există persoane de neuitat… Cam ca melodiile: ai observat cum, cu cât sunt mai stupide, cu atât se ţin minte mai bine? Nu e cazul tău? Al meu, da. Ridicolul îmi pune memoria în mişcare. Ce spuneam?
Aha… Bărbatul meu, un mare războinic, un colos cu mâinile late cât torsul meu, avea un temperament sanguin care l-a costat viaţa, căci a murit prea devreme, nefericitul… Nu, nici vorbă, nu că… Of, of! Dovleacul ăsta putred amestecă toate ideile…
Am zâmbit liniştit.
— De ce m-ai chemat?
— Bun, deci urmăreşti conversaţia! Urmăreşte-o atunci pentru amândoi, căci eu mă mai pierd şi prin boschete. Apropo de boschete, mi s-a adus din Ţările Soarelui-Răsare unul care are petale galbene de forma libelulei. O splendoare fără egal.
Te interesează florile?
— Plantele în general. Căci conţin suflete şi spirite care ne liniştesc sau ne irită organele.
— Este adevărat că eşti vindecător? Mă zăpăceşti cu mutra asta a ta de puşti. De ce ai cerut să mă vezi?
— Tu m-ai chemat.
— De acord. Şi de ce?
— Spune-mi-o.
M-a privit îndelung. Divaga intenţionat, pentru a-şi analiza interlocutorul. Tonul i s-a schimbat:
