— Deşi îl urăşte pe Nimrod, m-a condus până la Babel. Îşi dorea ca apoi să mă aducă aici, la tine.
— Un băiat amabil?
— Foarte.
— Un spion. Pretinzând că mă serveşte, Wawan ăsta al tău incită oamenii să scuipe tot răul pe care-l gândesc despre şeful de la Babel. Ducea multe tăbliţe cu el?
— Da, pe doi măgari, cu un servitor mut.
— Mut? Clasic! Tawan ăsta duce informaţiile la palatul regal. Se laudă că e haruspiciu?
— Haruspiciu?
— Sacrifică animale ca să citească în ficatul, splina, maţele lor?
— De unde ştii?
— Tot clasic. Rămâne singur cu oamenii şi, sub pretextul că
îi consultă pe zei, le află secretele cele mai tainice. Scosul maţelor îţi permite să afli totul despre cineva. Un spion, îţi spun.
Siguranţa ei categorică m-a deconcertat. Portretul pe care îl ţesea corespundea punct cu punct cu Gawan. Totuşi, dacă lucra pentru Nimrod, de ce mă salvase? Înţelegeam din ce în ce mai puţin.
Servitorii au aşezat înaintea noastră platouri care cu legume necunoscute, de la un verde-galben la negru dens, fructe exotice cu coajă netedă sau păroasă, condimente nemaipomenite, al căror miros atrăgea ori umplea ochii de lacrimi şi tot soiul de cărnuri, de miel, de capră, de porc, de vită, de pasăre, de prepeliţă, de porumbel, tăiate în fâşii subţiri.
Frăgezimea cărnii mă uluia. Kubaba mi-a explicat că bucătarii practicau fierberea; nu le ajungea că făceau carnea comestibilă, o doreau şi savuroasă; fierbeau deci totul în apă, un mod de pregătire mult mai elastic şi mai subtil decât prăjirea sau frigerea tradiţionale, ceea ce nu le interzicea ca, ulterior, să pună halca de carne pe foc, pe jăratic ori să o frigă
într-un vas de bronz. Ţara Apelor Blânde îmblânzea apele până şi în bucătărie.
— Te felicit, Kubaba, că ai împins atât de departe gustul pentru lucrurile bune.
— Mmm? Rămân o incurabilă gurmandă. Ai observat care este singurul aliment pe care nu ţi l-am oferit?
Nu ghiceam. Ca o fetiţă bucuroasă de ghicitoarea spusă, a dat din mâini şi a strigat:
— Un indiciu: nici de băut nu ţi l-am turnat.
Fiindcă mă răsfăţase cu vin, am conchis că evita berea.
— Orzul?
— Orzul, exact! Mizeria aia de orz…
A cuprins-o greaţa şi şi-a ţuguiat buzele.
— Ce plantă făţarnică!
— Făţarnică? Totuşi, ţara ta e ţara orzului.
— Da, ţara mea e a apei şi a orzului, cele două lucruri pe care le detest cel mai mult pe lume. De altfel, merg împreună, regularizarea apei cu ajutorul canalelor a tras după ea cultivarea intensivă a orzului. Ce mizerie!
— Ce bogăţie, mai degrabă!
M-a privit cu severitate.
— Nu observi capcana? Orzul se dovedeşte cea mai oribilă
catastrofă din câte ni s-au întâmplat. La fel ca alţii, vezi orzul ca pe o plantă sălbatică pe care oamenii au domesticit-o. Ce glumă! Orzul, sălbatic? Viclean, făţarnic, perfid, un ipocrit care-şi ascunde planurile. Ne-a aservit. Nu noi am domesticit orzul, el ne-a domesticit pe noi. Mii de bărbaţi şi de femei se apleacă până la pământ, pentru a-l îngriji. Mii de bărbaţi şi de femei nu mai pleacă pe nicăieri, pentru a se ocupa de orz. Mii de bărbaţi şi de femei se nasc şi mor exact în acelaşi loc, pentru a avea grijă de orz. Se devotează orzului, se consacră
orzului, bagă-n ei orz, beau orz, nu se gândesc decât la orz.
Acum, cinstit: cine a reuşit? Oamenii, sau o buruiană? Cine a cucerit pământul? Noi, sau verdeaţa asta? Care specie creşte înmulţindu-se? Orzul a câştigat! Fără a avea aerul, prefăcându-se că se pleacă, orzul a inventat omul domestic. Ah, câtă
viclenie e-n sămânţa lui! Ne-am lăsat acoperiţi de făină.
A alungat nişte musculiţe invizibile din jurul ei.
— Detest eu apa, dar e fată bună. În fond, se dovedeşte limpede: mai degrabă blândă până când se irită, dă pe-afară
din cauza temperamentului. Pe când orzul face pe lipsitul de
importanţă, pe înţeleptul, pe supusul şi ne exploatează pe toţi.
Uită-te la mine: sunt victima orzului. Chiar dacă-mi stă curul pe tron, tronul stă pe un câmp de orz. Bogăţia regatului meu, pacea, armonia lui se nasc din orz. Dacă orzul se ofileşte, m-am dus. Bun, nu eu sap pământul, nu îl curăţ de pietre, nu îl plivesc de buruieni pe caniculă, nu eu mă lupt cu iepurii şi cu lăcustele, nu eu adun balega animalelor pentru a îngrăşa brazda, nu eu mân boii înjugaţi la plug şi nici nu tai ce s-a copt, şi totuşi orzul mi-a răpit libertatea. Sunt însă cu ochii pe el, îi supraveghez pe cei care-l supraveghează, mă tem de boli şi depind de el. N-o mai spune nimănui şi mai ales divinităţilor din temple, Zababa să mă ierte: orzul a ajuns adevăratul zeu al acestei ţări.
A lăsat tăcerea să ne învăluie; fără îndoială considera că
tirada trebuia să răsune eficient în capul meu. Schimbând apoi subiectul, a spus fără nuanţe:
