să mori, fiindcă m-am întâlnit cu un porc negru“. Nimrod, paraziţii ăştia care întârzie ridicarea Turnului mă deranjează.

S-a uitat la mine surprins să găsească pe cineva de acord cu el, care era obişnuit doar cu extrema singurătate. Pentru întâia oară m-a privit cu adevărat şi am simţit că-l tulburam.

— Cine eşti?

— Naram-Sin vindecătorul. De ce îmi pui întrebarea asta?

Şi-a frecat tâmplele contrariat:

— Întrebarea însemna: ce vrei?

Suspicios, se temea că ţin să mă impun, să câştig o poziţie anume pe lângă el. Când Derek alias Nimrod încerca să-i înţeleagă pe alţii, proiecta asupra lor ranchiuna lui ambiţioasă.

L-am liniştit:

— Vreau să-mi duc la capăt misiunea de vindecător, să

vindec bolnavii, şi apoi să plec.

A oftat uşurat şi şi-a permis o amabilitate:

— Să pleci? Şi de ce? Nu-ţi place în Babel?

— Aparţin reginei Kubaba.

O lucire rapidă de ferocitate i-a străfulgerat privirea, drept care mi-a părut pe loc rău de ce declarasem. Nimrod nu şi-ar fi lăsat rivala să exploateze o comoară pe care i-o putea fura.

— Bineînţeles, bineînţeles… O să convoc comandanţii, ca să-ţi poţi face treaba.

Odată mesajul năpustindu-se dinspre palat, comandanţii militari care, până atunci, când vorbeam cu ei încremeneau refractari, cu privirea pierdută în depărtare, s-au apucat să

modifice organizare taberei. Acţionau cu ardoare, fără a mai sta la discuţii sau a mai protesta. Conţinutul frazelor nu-i interesa: nu conta deloc ce li se spunea, ci doar cine le-o spunea. În ei, ascultarea mobila vidul lăsat de lipsa inteligenţei.

Am reuşit astfel să salvez tot mai multe vieţi. Roko, care mă

însoţea, mă imita şi se apropia cu compasiune de cei suferinzi.

Îi privea, gemea, lăsa impresia că le absoarbe durerea. Chiar lingea unele plăgi. La început a făcut-o fără ca eu să-i dau atenţie, într-atât aveam de lucru, aşa că nu l-am împiedicat. Şi bine-am făcut! Puţin mai târziu am fost anunţat că patrupedul meu îmi făcea concurenţă: rănile îşi accelerau cicatrizarea, infecţiile pielii se diminuaseră, ba chiar umbla zvonul că un copil flămând, căruia îi linsese pleoapele, îşi revenise văzând cu ochii. Era numit „câinele vindecător“. Pentru moment, concentrat, surmenat, nu am stabilit ce ţinea de exagerări şi ce nu: deşi nu dezminţeam zvonul, mă îndoiam că dintr-o singură

atingere a limbii redase vederea unui orb. 50 În orice caz, presupunând că Roko nu îmbunătăţea condiţiile de trai ale oamenilor, le ameliora în schimb pe cele ale câinilor care, în Ţara Apelor Blânde, erau maltrataţi: mulţumită lui, au început să fie priviţi cu mai puţină răutate.

Pe măsură ce se confirma, propria reuşită mă devasta. Eram

oare îndreptăţit să-i îngrijesc pe acei bieţi amărâţi? Imediat ce-i puneam cât de cât pe picioare, contramaiştrii luau pe sus rahiticii, îi împingeau în şantier, îi supuneau unor corvezi extenuante, îi obligau la un ritm infernal, îi biciuiau dacă se împotriveau. Moartea pe care îi ajutasem să o evite aveau să o cunoască oricum, în urma hărţuirilor violente. Vindecându-i, nu îi eliberam, ci doar le prelungeam umilirea, îi trimiteam înapoi spre calvar, le grăbeam o agonie încă şi mai rea. Mulţi, când mă aplecam spre ei, îmi şopteau:

— Te rog, lasă-mă să mor…

Îşi pierduseră pământul, casa, meseria, clanul, şi ultimii lor apropiaţi pieriseră copleşiţi, disperaţi, de răul vânăt; răgazul pe care li-l acordam îi transforma la loc în carne chinuită, bună

doar să fie pusă la muncă ori biciuită. Le observam disperarea care le ţâşnea din ochii înfundaţi în orbite, groaza de a sucomba şi spaima de a mai trăi. Tot mai des îmi întorceam privirea de la acele chipuri supte, ca de ceară, de culoarea cenuşii, măcinat de una şi aceeaşi întrebare: de cine ascultam vindecându-i? De datoria mea de vindecător, sau de Nimrod?

Salvam oameni, ori furnizam muncitori unui tiran?

Succesul meu nu-mi aducea decât necazuri: dincolo de resentimentele celor bolnavi, îmi atrăgea şi ostilitatea celor sănătoşi. La început, vindecătorii din Babel atribuiseră

vindecările amuletelor lor, iar preoţii rugăciunilor. Pe măsură

ce trimisesem la plimbare vindecătorii şi preoţii, deformarea bilanţului devenise imposibilă, ceea ce mi-a adus numeroşi duşmani. Ajunsesem să prefer soldaţii lipsiţi de păreri acelor pseudosavanţi roşi de invidie şi de neputinţă.

Numai populaţia mahalalelor mă preţuia. Când treceam pe străzi, alături de Roko, lumea se înclina, mă saluta, mă aclama.

Seara, în Grădina lui Ki, apăreau respectuoşi pentru a-mi cere sfatul, pentru a-mi înfăţişa vreun bolnav, pentru a-mi aduce daruri după vreo vindecare51.

În această vreme, Saul se năruia. Nu mai avea nimic din colosul care fusese; o fiinţă fragilă se ghemuia în spatele

frunţii bombate, în spatele muşchilor puternici şi bine reliefaţi.

Saul nu mergea înainte decât prin convenţii, reguli, cutume, opinii general împărtăşite; fără ele, se prăbuşea. Smuls din pădurea lui, întrerupte fiindu-i legăturile cu clanul, lipsit de meseria pe care o învăţase, voinicul care nu cunoscuse decât viaţa de tăietor de lemne se clătina, nemaiştiind pe ce să se sprijine. Forţa îi fusese fizică, niciodată mentală. Descumpănit, pierzându-şi reperele, cu fiecare zi care trecea era tot mai mult în cădere liberă: fie bântuia prin taverne, unde se umfla cu bere până îşi pierdea cunoştinţa, fie rămânea la pensiune, în stare de prostraţie, fierbând în ruşine. În timpul crizelor de luciditate, se trata cu asprime, se acuza de laşitate, intra în conflicte dure cu sine însuşi, care-i sporeau starea de rău. Îl apostrofasem de mai multe ori, dezaprobându-i beţiile: discuţiile noastre îi provocau tăgăduieli, mărturisiri, lacrimi, apoi promisiuni; numai că, a doua zi, o disperare ascuţită îl arunca la loc în alcool. Căderea se accentua. Nici bunăvoinţa lui, nici sprijinul meu, nici dragostea pentru fiu, nici afecţiunea lui Mael nu i-o opreau. Credeam cu naivitate că Babelul era cel care îl distrugea; totuşi, cum continuase să se îmbete şi în Kish, am dedus că oriunde s-ar fi aflat, tot se considera pierdut. Exilul îl distrugea. Doar atâţia indivizi trăiesc astfel, simţindu-se ei înşişi doar umăr la umăr cu ai lor, în legătură cu ei, poate chiar strâns legaţi.

Există două feluri de oameni: copaci şi pietre. Copacii există prin rădăcini, pietrele se rostogolesc de la sine. Copacul creşte în pădure, înconjurat de alţi copaci şi se ofileşte imediat ce iese din pământ. Piatra se duce la vale pe drumuri, conform propriei sale dinamici; dacă o opreşte vreun obstacol, porneşte din nou şi nu se opreşte decât în cel mai jos loc cu putinţă. Eu eram o piatră, Saul – un copac. Eu călătoream, el rătăcea. Eu încercam, el regreta. Pofta de viitor mă incita să înaintez, nostalgia trecutului îi reducea paşii la un tropăit dureros.

Pentru a prinde iarăşi rădăcini, i-am sugerat să muncească în Babel. Planul l-a entuziasmat. A dat repede de un tâmplar care dorea să îşi angajeze un ucenic. Trecând pe la atelier, m-a

amuzat complicitatea lor, patronul scund şi firav, ucenicul uriaş şi robust: crenguţa îşi angajase un trunchi.

Mael avea exact calităţile opuse tatălui: constituţia sa fragilă

adăpostea un spirit puternic. Însetat să ştie, pasionat de scris, progresa atât de repede, încât îmi reproşam că-i dedic prea puţin timp.

Într-o seară, istovit, m-am întors mai târziu decât de obicei la pensiune, escortat de Roko, la fel de epuizat şi el. De cum am trecut pragul, gazda, adormită, m-a anunţat că Saul plecase la băut în oraş şi că un bărbat mă aştepta la etaj. Am urcat scara din lemn evitând să o fac să trosnească şi m-am apropiat în linişte de cameră, pentru a-mi descoperi musafirul.

La lumina opaiţului, Gawan Magicianul îl admira pe Mael, care desena semne pe o tăbliţă. Ochii lui Gawan sclipeau uitându-se la copil. O bunăvoinţă, un calm, o generoasă

vigilenţă, pe care în mod obişnuit nu i le-aş fi pus în seamă, îi potriveau trăsăturile fine, nasul fin cu suavitatea buzelor, îi destindeau încordarea craniului ori a tâmplelor. Barba îşi schimbase consistenţa: în loc să-i scoată în evidenţă chipul, i-l făcea mai primitor, mai confortabil, mai relaxat. Concentrat, Mael, a cărui încheietură a mâinii dovedea uşurinţă de păsăruică, nu observa atenţia îndreptată asupra lui – doar dacă

nu cumva era deja obişnuit cu aprecierea cu care îl înconjuram pe tatăl lui, Roko şi cu mine.

— Bună seara, Gawan.

Magicianul a întors capul şi s-a luminat, încântat, la faţă.

— Bună seara, Naram-Sin.

Mael a luat-o la fugă, m-a îmbrăţişat şi s-a apucat să-mi povestească ziua lui de băieţel. L-am ascultat, conştient că nu aveam să încep discuţia cu musafirul înainte de a-l fi văzut mulţumit pe cel mic. Am continuat să pălăvrăgim în cealaltă

cameră, l-am culcat pe Mael, l-am învelit, după care m-am întors la Gawan.

— Ei, dar cum te uitai la Mael!