Enki confecţionase o matriţă de formă omenească pe care mama lui o umpluse cu argilă. Dar nimic nu se întâmpla. Aşa că a turnat sânge de zeiţă peste argilă, iar omul a ieşit din matriţă. Şi aşa s-au născut oamenii, pe jumătate materiali, pe jumătate divini, concepuţi de zei pentru a hrăni zeii. Mereu argila…

Statutul meu de vindecător îmi permitea accesul în tabere, pe şantiere, în palate. Urmăream cu interes construcţia. La baza Turnului m-am întâlnit cu arhitectul Gungunum, care nu m-a recunoscut. Vioi, nervos, imperios, conducea o trupă de asistenţi care-i transmiteau instrucţiunile, apoi verificau realizarea. Sănătatea lui mă îngrijora: ochii îi erau roşii, pleoapele îngălbenite, pielea uscată, cu vinişoare ca de marmură, adâncită în cute, acoperită de zone inflamate, spunând povestea vieţii lui, o viaţă excesiv dedicată muncii, duşmănoasă cu odihna, privată de somn. Grăbit, intransigent, febril, irascibil, susceptibil, Gungunum suferea de surmenaj.

Până şi cuvintele îi erau afectate de grabă: nu doar că nu îşi încheia frazele, convins de claritatea lor, dar consoanele se loveau unele de altele, iar silabele parcă picau în drum. Uneori îşi împărţea ordinele atât de repede, atât de confuz, încât asistenţii nu le înţelegeau; mai mult, imediat ce o nouă

problemă îi încreţea fruntea înroşită, nu îndrăzneau să-i ceară

să repete şi se concentrau în grabă pentru a reconstitui informaţia. Şi astfel s-au înşiruit mai multe erori amplificate, multiplicate de limbile de neînţeles: sclavii, veniţi dinspre Soare-Apune, nu vorbeau nici sumeriana, nici akkadiana.

Chiar dacă doi sau trei contramaiştri se aventuraseră să traducă

ordinele, majoritatea nu făcea decât să le mimeze grosolan. De la ordinul dat de Gungunum la punerea lui în aplicare urma un lanţ de interpretări aproximative, care produceau greşeli şi încetineau proiectul. Şi în acest caz, după cum procedasem şi pentru igienizarea taberei, era necesar să fie regândit

ansamblul.

Ezitam să mă amestec, fiindcă nu ştiam dacă aveam să mai rămân acolo ori să-mi fac bagajul. Pentru moment, numărul mare de bolnavi mă obliga să îmi continui treaba, dar nu aveam de gând să devin vindecătorul lui Nimrod, cel care să-i asigure şi să-i întărească tirania megalomană. Revenisem în Babel în schimbul informaţiilor despre Noura; aşteptam deci cu ardoare ca regina Kubaba să facă dezvăluirea.

Când mă întorceam în Grădina lui Ki, îl surprindeam din când în când pe Gawan aşezat alături de Mael. Băiatul rămânea singur deseori. În pofida noii sale meserii, tăietorul de lemne recădea adesea în păcat şi îşi cheltuia puţinul câştigat din tâmplărie îmbătându-se. Alcoolul îl îngreuna, încleindu-i şi corpul, şi spiritul; din bărbat voinic ajunsese un grăsan, iar inteligenţa lui, care nu impresionase oricum niciodată, rumega acum în tăcere, cu greu mai înţelegând fie şi raţionamente elementare. Rarele ori în care tatăl şi fiul se găseau împreună

la pensiune – Mael îşi petrecea zilele la şcoală, Saul nopţile prin taverne –, cel mic se mira de încetineala minţii uriaşului şi, afectuos, dar resemnat, sfârşea prin a i se adresa de parcă ar fi fost el cel mare. În aceste condiţii, Magicianul era o companie binevenită pentru băieţel.

L-am atenţionat pe Gawan să o anunţe pe Kubaba: fie îmi dădea veşti despre Noura, fie plecam!

Peste o săptămână, acesta a apărut cu o tăbliţă care cuprindea răspunsul suveranei. Mi-a citit-o: „Când o persoană

o ameninţă pe alta, să cercetăm care dintre ele ar avea mai mult de pierdut. Naram-Sin o anunţă pe Kubaba despre riscul ca el să se retragă. Să plece! Nu va afla nimic despre cea pe care o caută. Iar Kubaba tot regina Kishului va rămâne.

Naram-Sin să înlocuiască deci ameninţarea cu răbdarea.“

Agasat, am întins mâna spre Gawan:

— Arată-mi tăbliţa.

Mi-a dat-o şi am descifrat-o. Caracterele nu corespundeau

cu vorbele lui.

— Minţi, Gawan!

Pronunţând cu voce tare cuvintele de pe tăbliţă, am constatat că nu aveau nici sens, nici coerenţă, de parcă ar fi fost încercarea cuiva care nu pricepea literele.

— Genul ăsta de farsă, domnule Magician, funcţionează cu paznicii caravanelor, nu cu mine! Cum mă poţi crede atât de prost?

— Vai, dragul meu, îţi întorc întrebarea: cum mă poţi crede atât de prost? Crezi c-aş apărea cu aşa ceva, dacă aş vrea să

reformulez mesajul? Mai uşor mi-ar fi să-l scriu chiar eu.

Avea dreptate, şi asta m-a tulburat. S-a apropiat zâmbind aproape complice.

— Utilizăm un cod secret. Fiecare semn trimite la un altul.

E de ajuns să cunoşti sistemul.

Şi s-a lansat într-o demonstraţie convingătoare. În urma descifrării, scrisoarea afirma exact cele citite de Gawan, care a conchis:

— Kubaba nu vrea să se ştie nici ce gândeşte, nici ce ordonă. De ani de zile trimite corespondenţa criptată, iar oamenii lui Nimrod, când o interceptează, nu reuşesc să o

interpreteze52.

— Ar fi de-ajuns să te întrebe…

A surâs, îngânându-mă cu voluptate:

— Ar fi de-ajuns să mă întrebe…

Episodul mi-a dovedit că, în orice caz, Gawan o slujea bine de Kubaba, chiar dacă loialitatea lui punea probleme. Cât despre mine, eram condamnat să-mi continui corvoada. Pentru câtă vreme? Când aveam să o regăsesc pe Noura?

*

— Mai multe secole de observaţii stau pe această etajeră.

Messilim îmi trezise o vie curiozitate, primindu-mă în atelierul lui de astronom. Plin de cunoştinţe, de mistere, de lucruri pe care nu le înţelegea, manifesta o profunzime spirituală de care fratele lui era lipsit. Totul vibra în el, şi ce ştia, şi ce nu ştia, şi ce dorea să ştie. Pofta de a înţelege genera în el o tensiune care-i ţinea corpul drept. Deşi învelişul lui de carne corespundea trăsătură cu trăsătură, rid de rid, uzură de uzură cu a geamănului, îl locuia însă altfel: ochii întorşi spre orizont îi lărgeau mai mult umerii şi-i îndreptau spinarea, setea de educaţie îi conferea mai degrabă vioiciune decât febrilitate şi, mai ales – ceea ce-i schimba strălucirea pupilelor –

privea… Gungunum nu se uita decât la planurile sale, pe când Messilim scruta stelele. Dacă Gungunum nu nădăjduia nimic de la lume, Messilim, înconjurat de forţe care-l depăşeau, rămânea sensibil la evenimente. Spre deosebire de arhitect, pe care-l îngrijisem destulă vreme, astronomul mă recunoscuse imediat, deşi nu se văzuse cu mine decât câteva clipe, în templul Innanei. Acum, când îi comparam, constatam că vârsta nu-i marcase la fel pe cei doi fraţi. Pentru Gungunum, anii aduseseră adevărul: era născut bătrân şi obosit. La Massilim, anii păreau o eroare: rămăsese un tânăr iscoditor.

— Scrisul este arma nemuritoare a muritorilor.

— Ce vrei să spui, Messilim?

— Astrele, zeii noştri din cer, nu trăiesc în acelaşi ritm cu noi. Nici în acelaşi timp. Este nevoie de generaţii după

generaţii pentru a-i cerceta. Şi aceste mii de date, scrisul ni le dăruieşte.

A extras o tăbliţă de argilă acoperită cu semne neobişnuite.

— Uite un text foarte vechi, scris de un preot al Zababei, care menţionează o dâră de lumină, un fel de vas care a despicat bolta, lăsând în urmă o brazdă de foc. În faţa acestei ciudăţenii, dispunem de două ipoteze: fie se întâmplă o singură

dată, fie se repetă. Închipuie-ţi că asta se reproduce la fiecare şaptezeci şi şase de ani: ei bine, scriind-o, o vom afla!53 Scrisul

permite ştiinţa astrală.

— Presupui că oamenii vor contempla cerul pe veci?

— A cunoaşte cerul însemnă a te cunoaşte pe tine însuţi!

Astrele ne fac, ne desfac, ne influenţează. Lor, care comandă

anotimpurile, seminţele, înflorirea, recoltele, de ce viaţa de furnici ce suntem le-ar scăpa? Le datorăm nu doar existenţa, dar şi oportunităţile, obstacolele, norocul şi nenorocul. Fiecare om a observat că luna plină grăbeşte naşterile, perturbă