Şi-a scărpinat urechea dreaptă.
— Habar n-am la ce se gândeşte în acele clipe… La o alta?
La tron? La el, poate… La drept vorbind, mi se rupe, fiindcă
nu e lipsit de vigoare.
Scuturându-şi umerii cu voluptate, şi-a continuat piuiala:
— Uite un avantaj al poziţiei mele… Sunt o regină bătrână
şi urâtă, dar o regină! Ai observat cât de tare seduce puterea?
Regi urâţi, decrepiţi, zăcând la pat, dau fără greş de tinere splendide, gata să-i drăgălească. Puterea conferă un soi de frumuseţe, nu? O frumuseţe care-mi scapă, desigur, dar de care beneficiez. Ah, dragule, în pofida tuturor capcanelor, viaţa mă
distrează! Nu te deranjează că-ţi zic „dragule“? Cum n-am nici pic de memorie a numelor, le zic tuturor „dragule“. Sunt amabilă şi nici nu greşesc.
Mi-am reţinut râsul şi am întrebat discret:
— Şi cu femeile e la fel?
S-a bătut cu palmele peste coapse.
— Ei, nu, nu exagera! Numele femeilor mi le amintesc. Aşa le pot ţine la distanţă. Nu e ea nebună, regina.
A căscat.
— Iartă-mă, nu mă plictisesc cu tine, totuşi, cu vârsta, digestia se confundă cu somnul. Trebuie că mi s-a pregătit patul pentru siestă.
S-a ridicat şi am descoperit că era minusculă, incredibil de subţire, mai scundă decât copilul Mael. Când stătea pe tron, nu-i percepeai decât energia, incredibila forţă care i se degaja din ochi şi care bombarda interlocutorul. În picioare, părea o puştoaică zbârcită, învăluită de o mantie peste măsură de mare.
S-a îndepărtat şchiopătând, victimă a unui picior blocat. Am strigat:
— O ultimă întrebare, Kubaba, te rog.
A încetinit şi a murmurat:
— Indiscretă?
— Nici vorbă.
— Păcat, te ascult totuşi.
Am parcurs distanţa care ne separa şi m-am aşezat înaintea ei, cu privirea scufundată într-a sa.
— De unde ştii că poţi avea încredere în mine?
Colţurile gurii i s-au ridicat, a clipit şi a fluierat câteva note dintr-un imn. Nu tergiversa: ca o vânătoare, era la pândă, aşteptând doar o clipă pentru a da drumul săgeţii din arc.
— Ştiu de la Noura.
Săgeata şi-a atins ţinta. Am dat câţiva paşi înapoi.
Satisfăcută, Kubaba a continuat calmă:
— Noura.
Cuvânt cu care s-a întors şi a ajuns în fundul încăperii.
Înainte de a dispărea, revenindu-mi glasul, am strigat iarăşi:
— O cunoşti deci pe Noura? Unde e?
Kubaba s-a oprit în prag şi s-a întors pe jumătate.
— Dacă-ţi spun imediat, n-o să mă mai ajuţi.
Cu mâna fină, deformată de artrită, şi-a cules de pe buze un sărut şi mi l-a trimis.
— Nu e ea nebună, regina! La revedere, Naram-Sin.
După care s-a pierdut în penumbra încăperii vecine, mormăind spre cineva de acolo:
— Sosesc, dragilor, sosesc.
*
Oraşul mă ameţea. Dincolo de câteva surprize plăcute, sejurul în Babel şi în Kish nu-mi aducea decât necazuri, dintre care unul mă epuiza: eram continuu prizonierul lipsei de cunoaştere. Oamenii ştiau mai multe despre mine decât eu despre ei; în Babel, arhitectul Gungunum mă chemase la căpătâiul lui ca vindecător, deşi eu mă prezentasem drept negustor, aici regina menţionase numele Nourei! Totul era tot mai obscur, pe când eu deveneam tot mai transparent. Să bat în lung şi-n lat străzile era o adevărată încercare: din toate părţile,
