somnul, agită nebunii, dar noi, savanţii, ne-am notat şi alte legături.

— Cum o faci?

— Caut pe cer semnele zeilor. Pentru a le distinge, trebuie reperate cursul obişnuit al astrelor, mişcările lor periodice, de unde răsar, unde apun şi în ce moment. Semnul apare ca o anomalie în rutina cerească. E felul lor de-a ne trimite mesaje…

— Chiar aşa?

— Oameni scriu pe pământ, zeii scriu pe cer. Pământul şi cerul sunt legate. Cele de jos le reflectă pe cele de sus. Aşa cum tu descifrezi caracterele de pe tăbliţele de argilă, eu

descifrez semnele zeilor în adâncul bolţii.54

A dat din braţe de parcă ar fi pălmuit atmosfera.

— Ce mă enervează pe mine însă e aerul!

— De ce?

— Aerul desparte cerul de pământ, ne îndepărtează de zei.

Nu descopăr nimic în aer, în nori, în ploi, în vânturi. Totuşi, le studiez. În primul rând, reproşez aerului singurătatea pe care ne-o impune. Din cauza lui nu ne putem întâlni cu zeii, din cauza lui oamenii pieritori nu pot ajunge la nemuritori. Deh, nu mai are importanţă! Peste puţin ne vom bucura de noul turn. Acesta va elimina aerul, căci va sări peste el. Mulţumită

lui vom atinge cerul.

— Şi Nimrod gândeşte tot ca tine?

Înainte de a răspunde, Messilim a ciulit urechile pentru a se asigura că eram cu adevărat izolaţi.

— Nimrod nu se gândeşte la aer, ci doar la apă. Îl obsedează

creşterea apelor. Se teme de potop. Ideea că ar putea avea loc îl înnebuneşte. Oficial, justifică acest turn prin gloria Babelului şi dragostea pentru Innana. Dacă mă întrebi pe mine, îl construieşte pentru a avea unde să se refugieze dacă apele vor acoperi ţara. Ţine uneori discursuri stranii… Nu ştiu dacă

îşi mai aminteşte, dar într-o seară cu vijelie, cu o furtună

groaznică, m-a primit în turnul vechi, la ultimul nivel. Se ruga la Innana. Îl zguduia febra, îşi pierduse semeţia, tresărea la fiecare tunet. Panica îl arunca în delir: a început să debiteze tot felul de absurdităţi, cum că deja a trecut printr-un potop, că a văzut valurile înghiţind lumea, că a rătăcit pe o mare fără

sfârşit, că era să moară, că nu vrea să moară niciodată…

Moment în care am înţeles.

— Ce?

— Că-mi voi obţine turnul! Mă rog, turnul lui. Avem amândoi motive excelente să îl înălţăm: eu pasiunea de a descoperi, el frica.

Un zgomot i-a oprit confidenţa. Şi-a făcut apariţia un bătrân care aducea două cupe cu bere. Uşurat, Messilim a oftat, apoi s-a uitat lung la mine, cu ochi furioşi şi fruntea încruntată:

— Nu ţi-am spus nimic, n-ai auzit nimic.

Pe măsură ce servitorul înainta, mi s-a părut că-l recunosc pe chelul venerabil pe care-l văzusem mai demult la etajul inferior, cel al arhitectului.

— Cum aşa?! am exclamat. Şi tu ai un geamăn?

Messilim s-a întors rapid.

— Poftim?

— Vorbeam cu servitorul tău. Am întâlnit pe cineva care-i seamănă perfect la Gungunum.

Messilim a ridicat din umeri.

— Teltar nu are nici sosie, nici frate geamăn. Chiar pe el l-ai întâlnit jos. E singura persoană care foloseşte scara asta. Teltar are grijă de fratele meu şi de mine încă de când eram copii.

Teltar a aprobat înclinându-se şi s-a retras. Am notat nemaipomenitul fapt că Messilim admisese existenţa unui frate. După ce am ciocnit, i-am dat poţiunile, cremele, unguentele care-mi motivaseră venirea şi l-am părăsit trecând pe pasarela care cobora uşor de la etajul lui în curtea interioară. Fie că intra ori ieşea din pavilion, Messilim nu folosea niciodată scara care ducea la parter, unde locuia Gungunum.

Am trecut prin grădinile palatului, pe lângă gazonul care se întindea pe margini. Frunzele palmierilor atârnau în curbe moi, ca nişte jeturi verzi de lichid, pe când florile roz ale arbuştilor făceau drumul invers, ridicându-se către azur, deschizându-şi gurile de petale pentru a primi mult dorita ploaie.

Intrând în ultima curte, cea militară, am dat peste un vacarm neobişnuit. O lovitură de gong declanşase ţipete şi scârţâit de hârâitoare. Trecând pragul, am realizat că o mulţime pestriţă se îngrămădea pe dalele largi ale pavajului. Lângă peretele din spate, fusese amenajată o estradă din lemn pe care trona Nimrod, aşezat, încadrat de gărzi şi de doi preoţi.

Era ziua când se împărţea dreptatea. În fiecare săptămână i se prezentau lui Nimrod problemele care cereau verdictul lui.

Totul se desfăşura în public, sub un soare implacabil, fără

umbră pentru asistenţă, judecător, reclamanţi, acuzaţi, spre a dovedi că orăşenilor nu li se ascundea nimic. Fără secrete, fără

trădări, fără aranjamente, fără privilegii, iată ce simboliza expunerea în plină lumină. Carpete albastre şi galbene fuseseră

împrăştiate peste tot, pentru a conferi solemnitate, cele două

culori evocând divinităţile tutelare.

Un ticălos cu ochiul drept închis tocmai îşi primise sentinţa

– de unde şi sunetul gongului şi aclamaţiile. Insul părăsea

tribunalul, împins de soldaţi cu lăncile.

Mă străduiam să trec discret prin acea masă, hotărât să evit o scenă care, eram convins, ţinea de mascaradă. Conform babelienilor, Nimrod se dovedea drept şi sever: drept, căci aplica principiile enunţate, proclamate, scrise, copiate, care conduceau cetăţile din aceste ţinuturi; sever, fiindcă excludea nuanţele, circumstanţele atenuante. Nu mă deranjau nici codul, nici riguroasa lui respectare, căci vedeam în acestea un semn al progresului: deşi baza rămânea „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“, era vorba despre o reală depăşire a răzbunării şi a exceselor; presupunându-se că toată lumea cunoştea legea, fiecare ştia la ce se expune încălcând-o55. Nimrod mă punea în încurcătură, sau mai degrabă Derek cel din spatele lui Nimrod.

Cunoscându-i imoralitatea – doar ne servise la masă un copil, în timpul potopului –, viclenia mascată în virtute, egocentrismul care dispreţuia interesul general, mi se făcea frică văzându-l în haine de înţelept drept cu toţi. Mă grăbeam, deci, pentru a nu mă apuca să judec judecătorul.

Ajunsesem aproape de poartă, când m-a încremenit o imagine. Saul, în lanţuri, cu braţele şi picioarele lăsându-l doar cât să se deplaseze încet, urca pe estradă escortat de patru soldaţi; lângă el, un bărbat gras, deloc musculos, cu mâini minuscule, se arăta de o demnitate profund ofensată.

M-am cutremurat, dar am refuzat să mă alarmez. Saul nu înjura şi nici nu rănea pe nimeni. Dacă prin forţă, prin umflăturile de pe frunte, membrele viguroase, ochii negri de nuanţa jaisului părea un taur furibund, în realitate se situa de partea mielului. Ce infracţiune putuse face colosul? Vreo greşeală benignă, sub influenţa băuturii. L-am privit atent: nu era beat, neavând nici irişii înceţoşaţi, nici gesturile greoaie, nici tremurul pleoapelor şi al degetelor care-l afecta când era mahmur. Asta nu m-a liniştit deloc: dacă fusese adus aici însemna că făcuse ceva diferit de obişnuitele lui beţii.

Preotul care expunea cazurile a anunţat:

— Sunt aici Saul, pârâtul, şi Ludingira, reclamantul.

Ludingira, cetăţean al Babelului, fiu şi nepot de babelieni, ţine o prăvălie de parfumuri. Saul, venit nu de mult nu se ştie de unde, munceşte ca ucenic la tâmplarul Urkhumuna.