— Oh! am exclamat. Ai…

— Degetele lipite? Ei, da, tinere, semn de familie! L-am moştenit de la tata, şi el de la bunicul.

A zâmbit amuzat.

— La noi în neam, asta e caracteristica întâiului născut. O

trăsătură care vine de departe. Se spune – şi fără îndoială se exagerează – că e semnul lui Ham.

— Al lui Ham? am murmurat, auzind numele fiului meu.

— Da, al străbunului meu Ham.

Şi Abram a râs înainte de a adăuga:

— Nu am luat niciodată prea în serios povestea, dar în familia mea există legenda conform căreia Ham era fiul lui Noam.

— Al lui Noam? am repetat perplex.

— Noam, cel care ne-ar fi salvat oamenii şi animalele de potop. E ceva, nu, tinere?

Am lăsat ochii-n pământ, copleşit de emoţie: eram în faţa

unuia dintre descendenţii mei.

44. Mesopotamienii practicau foarte puţin chirurgia. Nu doar cunoşteau foarte puţin organele interne, căci nu disecau cadavre, dar şi puterea îi descuraja să îşi asume acest risc: Codul lui Hammurabi prevedea, de exemplu, că, în caz de operaţie nereuşită, mâna vindecătorului era tăiată. Iată cum justiţia şi politica fac să

stagneze ştiinţa! Timp de mii de ani, medicii şi-au păstrat mâinile, iar bolnavii au murit…

45. Planeta Venus, cel mai strălucitor corp ceresc după Lună. În akkadiană, mesopotamienii îi spuneau Delebat, apoi pur şi simplu Ishtar, numele Innanei în această limbă.

46. Argila oferă cea mai bună modalitate de stocare a datelor. Dacă îi este limitată capacitatea, în schimb, durata îi este nelimitată. După două mii de ani, alte suporturi ale scrisului au luat locul tăbliţei: papirusul, pergamentul, hârtia, hard-diskul computerului. Toate sunt mai practice decât lutul, mai uşoare, mai transportabile, mai uşor de corectat; în schimb, se dovedesc mai perisabile.

Manuscrisele, cărţile, fotografiile, documentele noastre numerice ar dispărea în câteva sute de ani, pe când tăbliţele scrise acum cinci mii de ani, deşi trecute prin proba apei, a focului, a câmpurilor magnetice, rămân intacte şi lizibile.

47. Acest rău vânăt va fi numit de greci holeră, termen care înseamnă „jgheab, evacuare necontenită“. Până în secolul al XIX-lea, provenienţa maladiei nu a fost cunoscută. S-a aflat abia după marea epidemie din Egipt, din 1883, când Robert Koch, care deja descoperise bacilul tuberculozei, a reuşit să izoleze agentul microbian responsabil, Vibrio cholerae. Mai înainte, marile spirite erau obligate la interpretări poetice, precum Chateaubriand în Memorii de dincolo de mormânt :

„Ce este holera? Să fie nişte insecte pe care le înghiţim şi care ne devorează? Ce să

fie această uriaşă moarte neagră, înarmată cu a ei coasă, care, traversând munţii şi mările, a venit ca una dintre acele teribile Pagode idolatrizate, la malurile Gangelui, pentru a ne strivi de limanurile Senei, sub roata carului ei?“

Holera este o maladie umană, strict umană: nu doar că provine de la om, dar nu supravieţuieşte decât în cadrul unei organizări sociale. Poate fi chiar calificată drept boală istorică, întrucât şi-a făcut apariţia în Mesopotamia. Se declanşează dacă apa potabilă este contaminată cu materiile noastre fecale; sărurile diareice rămânând în cantitate mare în aer liber, provoacă propagarea bacililor. Astfel, în Babel, gropile cu excremente infectau şanţurile din care se adăpau sclavii şi soldaţii. Epidemiile de holeră încep când lipseşte apa curată şi limpede, în timpul inundaţiilor sau al războaielor, din cauza campamentelor insalubre. După milenii, abia trasul apei la closet i-a venit de hac holerei!

48. În ziua de azi se ştie că trupul omenesc este în mod esenţial alcătuit din apă.

Fluidul reprezintă 60% din masa lui, părţile cele mai umede fiind plămânii, sângele, creierul şi muşchii.

49. Ştiinţa modernă, cu mijloacele şi procedurile ei, a justificat abordarea lui Tibor. În primul rând, holera provoacă o deshidratare severă: trebuie deci să se bea enorm. În al doilea rând, trebuie oferit corpului zinc, pentru reconstituirea

sistemului digestiv: hrăniţi numai cu cereale, muncitorii sufereau de o carenţă de zinc, substanţă ce se găseşte în cantităţi considerabile în carne.

50. Studii chimice au arătat că saliva câinelui produce o enzimă cu mare putere de cicatrizare. Linsul reduce eventual contaminarea bacteriană. Dacă acel copil avusese o inflamaţie oculară, care îl împiedica să vadă, era deci posibil ca Roko să-l fi vindecat.

51. Chiar dacă voi părea lipsit de modestie, cred că am marcat durabil Ţara Apelor Blânde. Câteva decenii mai apoi, ba chiar timp de secole, în toate cetăţile mesopotamiene medicii s-au prezentat după felul în care îmi făcusem intrarea în Babel: chel, complet ras, cu veşminte bogate. Cum costumaţia făcea medicul, ocazionala mea deghizare a ajuns ţinută obligatorie, care inspira încredere. Şi dragul meu Roko a marcat spiritele. Gula, zeiţa vindecătoare, „doctoriţa omenirii“, patroana medicilor, a fost din acel moment reprezentată în compania unui câine.

Pentru a obţine vindecarea din partea ei sau pentru a-i mulţumi, oamenii îi aduceau în temple statuete de câini, din piatră, bronz sau lut ars. Sanctuarele aveau şi spaţii pentru tratament: credincioşii erau îngrijiţi acolo cu ierburi şi unguente sau prin intervenţia câinilor, conform preceptului „Limba câinelui e de folos medicului“.

Unele aveau şi padocuri, precum cel din Isin.

52. Criptografia a început odată cu scrisul. La fel cum se şoptea pentru a nu fi auzit de toţi, se travesteau şi mesajele. Codificarea aducea siguranţa necesară. În Mesopotamia, regii şi reginele recurgeau la ea mai ales pe timp de război. Metodele pe care scribii le-au pus atunci la punct nu s-au schimbat până în ziua de azi: semnul are o valoare diferită de cea obişnuită. Trei procedee dominau şi continuă să

o facă: rebusul, decalajul şi cifrarea. Rebusul se bazează pe fonetică, utilizând semne care, pronunţate, desfăşoară o frază cu alt sens. Decalajul, deseori numit

„codul Cezar“, împăratul Iulius Cezar utilizându-l din belşug, constă în a lua semnul care urmează celui ce ar trebui folosit – lucru uşor în scrierea alfabetică, dar posibil şi în cea cuneiformă, existând exerciţii riguroase care permiteau învăţarea şi serveau drept model. În sfârşit, cifrarea propunea cifre în locul semnelor literale, ceea ce presupunea să ai ascunsă la tine tăbliţa cu detaliile sistemului.

53. Messilim intitula astfel ceea ce grecii vor denumi mai apoi comete, astre cu coamă, acele corpuri cereşti care orbitează în jurul unei stele şi lasă în urmă o dâră

sclipitoare ca nişte plete fluturate de vântul stelar. Chinezii le vor zice „stele invitate“, căci apăreau doar temporar pe cer. Îmi aduc aminte că Messilim propusese acel număr: şaptezeci şi şase. Câteva milenii mai târziu, am fost teribil de emoţionat când un tânăr englez i-a validat previziunea. Marcat de marea ciumă de la Londra, apoi de incendiul devastator suferit de oraş, personajul examinase cerul care fusese traversat înaintea fiecărei catastrofe de comete spectaculoase. Edmond Halley era un savant şi un inginer pluridisciplinar cu minte sclipitoare. În 1690, realizase un clopot de submersiune care le permisese lui şi altor cinci însoţitori să

rămână cinci ore sub apă. Descifrase variaţiile de compas, în timpul călătoriilor pe mare, studiase circulaţia atmosferică a alizeelor, curenţii oceanici, declinaţia magnetică. A fost cel ce a stabilit prima hartă meteorologică, străbuna a ceea ce în secolele XX şi XXI avea să invadeze ecranele. Discipol şi prieten al lui Newton, s-a folosit de teoria francezului Cassini, legată de întoarcerea periodică a cometelor. Cu o titanică minuţie, a scos la lumină toate menţionările cometelor din istoria

umanităţii, emiţând ipoteza că anumite apariţii corespund aceleiaşi comete şi, în 1705, a anunţat pentru Crăciunul lui 1758, când el ar fi împlinit 102 ani, vizita celei pe care o observase în 1682. Evident, a murit mai înainte şi, la înmormântare, i-a fost omagiată opera de inginer marin, fără vreo referire la lucrările sale astronomice. Or, în 25 decembrie 1758, a fost reperată o cometă exact acolo unde prezisese Halley. Imparţiali, astronomii i-au recunoscut postum reuşita şi pentru întâia oară au botezat o cometă, în cazul acesta cu numele lui Halley, deşi astrele erau de obicei botezate cu patronimul celui care le descoperea. Cometa se întoarce la fiecare şaptezeci şi şase de ani. Pentru Messilim, era vorba despre o simplă

observaţie. Pentru Halley – în parte mulţumită lui Newton –, a devenit un adevăr fizic.

54. Nimeni nu făcea în Mesopotamia deosebirea dintre astrologie şi astronomie.

Ar fi fost de neconceput să fie observate astfel de manifestări fără a le lega de zei, cum fac savanţii din ziua de azi: pe pământ, la fel ca pe firmament, totul era în egală măsură natural şi divin. Indisociabil, lumea fizică era corespondentul lumii metafizice. Dacă acum fenomenele rămân mute, pe atunci vorbeau. Dacă pentru omul modern steaua se reduce la un obiect, pentru cel din vechime părea un semn.

Cosmosul constituia un limbaj, şi cel mai neînsemnat eveniment cuprindea un mesaj.

Ştiinţa astrală studia scrisul celest. Zeii avertizau când ieşeau din limitele regulilor, când îndrăzneau îndepărtarea de acestea, creând câte o cometă, o eclipsă, o lună roşie. Pentru a sesiza excepţia trebuia deci cunoscută bine rutina: doar cunoaşterea astronomică a invariantelor permitea citirea astrologică a accidentelor.

Atenţie însă! Ciudăţeniile cerului nu provocau catastrofe, ci le semnalau eventuala apariţie. Mesopotamienii vedeau semne, nu cauze. Drept care considerau că pot reacţiona prin rugăciune, prin ritualuri de exorcizare şi îmblânzi astfel zeii, spre a evita tot ce putea fi mai rău. Departe de a descifra în astre vreun destin fatal, depistau în ele puneri în gardă.

În fond, ştiinţa astrală ţinea tot atât de geografie, cât de istorie. Pe de o parte, trebuia străbătută bolta, cunoscuţi locuitorii şi stelele, căile şi mişcările acestora; pe de alta, trebuiau studiate datele seculare care dădeau seamă despre cele petrecute odinioară, într-un regat, după o eclipsă de lună sau după trecerea unei comete.

55. Acest ansamblu de reguli este cunoscut astăzi sub numele de Codul lui Hammurabi. Regele Hammurabi, unul dintre primii suverani ai Babilonului, de prin anii 1750 î.Ch., a lăsat după el o coloană înaltă din bazalt negru pe care îi sunt înscrise în akkadiană deciziile de judecător. Monolitul sintetizează o tradiţie deja existentă, anumite paragrafe fiind uneori copiate de scribi. Mai mult decât legi, textul propune modele: expune cazul, procedura urmată, sentinţa pronunţată.

În absenţa altor documente la fel de lungi, a căpătat fără îndoială o importanţă

excesivă pentru istorici, devenind o referinţă, fără a fi fost la fel şi în antichitate, căci expune gândirea juridică dintre Tigru şi Eufrat. Se prezintă astfel ca o cazuistică – un studiu de caz –, la fel cum se va întâmpla mai târziu cu Exodul şi cu Deuteronomul din Biblia evreilor.

56. Întâmplarea a parcurs lumea, în câteva mii de ani, şi am regăsit-o modificată

în mai multe tradiţii folclorice. În China, ia forma poveştii: un judecător le îndepărtează de sugar pe cele două femei care se pretind că-i sunt mame; la

semnalul judecătorului, fiecare apucă micuţul de câte o mână şi-l trage spre ea; când copilul începe să urle de durere, una dintre ele îi dă drumul, ca să nu mai sufere; ei îi atribuie judecătorul dreptul maternităţii. În Occident, Biblia prezintă şi ea o versiune. Solomon primeşte la picioarele tronului două femei şi un bebeluş.