Mael nu spunea nimic, era felul lui de a vorbi. Muţenia însemna că ştia că tatăl îi murise, că nu dorea să-şi manifeste amărăciunea, că viaţa mergea mai departe. Tăcerea lui o anula pe a noastră. A doua zi după execuţie, se întorsese din proprie iniţiativă la şcoala de scribi. În faţa noastră, nu deschidea gura decât pentru observaţii anodine ori practice, păstrându-şi gândurile triste într-un sanctuar pe care i-l respectam. A doua seară şi-a făcut apariţia şi Gawan, preocupat de durerea copilului. În prezenţa lui, băieţelul îşi redescoperea atitudinea de dinainte, veselia, ba chiar se apucase să pălăvrăgească în timp ce recopia tăbliţele. Cum de luni de zile puştiul şi Magicianul se obişnuiseră să flecărească şi să scrie împreună, în timp ce Saul cine ştie pe unde se îmbăta, am înţeles că lipsa tatălui era compensată de prezenţa lui Gawan.

După o săptămână, Abram m-a întrebat cum se explica frecvenţa acelor vizite. Ascunzând identitatea de spion dublu, i-am spus că, graţie scrisului, Gawan îi dăruise un scop în viaţă

lui Mael, iar prietenia pe care o dovedea nu se dezminţise niciodată.

— Nu mă-ndoiesc, a murmurat Abram. Nu eşti totuşi mirat de felul în care se uită la el?

Am izbucnit în râs.

— Se uită cu privirea pe care o îndreaptă către copilul care şi el a fost. Or, cum se iubeşte pe sine foarte tare, e înnebunit după Mael.

Rezervei lui Abram faţă de Magician îi răspundea în oglindă

neîncrederea lui Gawan. Într-o seară, acesta din urmă m-a luat

deoparte şi m-a certat:

— Cine mai e şi Abram ăsta? De ce se tot învârte pe lângă

tine? De ce-l găzduieşti? E din familia ta? Ce vă leagă? Nu înţeleg… Mereu te-am crezut un singuratic, şi-acum nu te mai desparţi de el.

— Ba nu m-ai văzut niciodată un singuratic, din moment ce, imediat după ce ne-am întâlnit, am trăit alături de tine, de Saul şi de fiul lui.

Furios, Gawan s-a întors lângă Mael, şi astfel şi-a regăsit zâmbetul şi relaxarea.

Magicianul avea dreptate: mă purtam altfel cu Abram. Îmi doream să discut fără răgaz ori să tac alături de el, retrăind veacurile. În faţa lui mă găseam în faţa lui Ham, a copiilor lui Ham, a urmaşilor lor, îmi frecventam toţi descendenţii într-unul singur, pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi. Dacă Gawan, Mael şi bietul Saul îmi alcătuiseră familia adoptivă, Abram reprezenta familia mea de sânge.

Or asta nu o puteam mărturisi nimănui. Nici măcar lui…

În timpul zilei, Abram se interesa peste tot, pentru a hotărî dacă avea să şi-i aducă pe-ai lui în regiune. Personal, mă

dedicam taberei de prizonieri, mai puţin când interveneam de urgenţă pe şantiere – cel de fabricare a cărămizilor, cel al Turnului –, unde accidentele se ţineau lanţ. Foamea, setea, slăbiciunea cronică, disperarea înmulţeau ocaziile de a cădea, de a aluneca, de a rata o treaptă, de a nu observa destul de repede pietrele care cădeau. Contramaiştrii considerau că o cărămidă valora mai mult decât o viaţă omenească: i-am văzut recuperând o grămadă de lut, fără a se atinge de cadavrul celui care tocmai o modela; am văzut o femeie gravidă născând cu mistria-n mână, apoi, în zilele următoare, continuând să

frământe argila, cu nou-născutul în buzunarul şorţului.

Din fericire, seara mă reîntâlneam cu Abram în Grădina lui Ki. De fiecare dată pregătea o cină frugală, dar savuroasă, în jurul căreia stăteam la taclale la nesfârşit. După ce străbătuse

Babelul şi zona înconjurătoare în lung şi-n lat, părea sceptic.

— Suntem născuţi pentru a trăi în mijlocul naturii, nu într-o lume artificială, ridicată din cărămizi şi pietre lipite cu bitum.

Of, şi meterezele astea! De ce apără oamenii? De pământ, de apă, de vânt, de soare, de animale sălbatice? Nu, de alţi oameni care şi ei se ascund în spatele meterezelor lor.

Fortăreţele au creat războaiele! Nu au fost concepute pentru a apăra, ci, mai degrabă, pentru a stârni. Cu cât vor fi mai multe cetăţi, cu atât vor fi mai multe lupte, iar războiul nu va înceta niciodată. Ce fac oamenii în spatele zidurilor – se invidiază –

fac şi cetăţile între ele. Aţâţă cele mai urâte sentimente ale noastre: gelozia, vanitatea, lăcomia, frica. Oamenii caută

câştigurile care să-i ridice deasupra vecinilor, speriindu-se la gândul ratării. Ratare a ce? Să reuşeşti nu înseamnă să ai patru case, fiindcă niciodată nu ai să locuieşti în mai mult de una şi, înăuntru, tot tu eşti, nu altul. Nu trebuie să ai mai mult, ci să

trăieşti mai bine. Toate drumurile din Babel duc în fundături.

Şi toate străzile care pornesc din Babel o iau pe un drum greşit.

A doua zi, trecând pe lângă sanctuarele vopsite în culori ţipătoare, a exclamat:

— Uită-te şi tu ce mai învălmăşeală! Aici e templul lui Iskur, zeul furtunii, ploilor, cataclismelor. Tot aici, templul lui Enki, zeul apei şi ocrotitorul spălătoreselor. Uite şi templul Nisibei, zeiţa scribilor, unde învaţă Mael. Uite-l şi pe al lui Nergal, zeul ciumei, şi pe al lui Gibil, zeul focului. Mai sunt aici ale lui Enlil, An, Ki. Mai jos ale lui Nanna, Ninlil, Utu…

Am numărat vreo sută! Un coşmar care îmi aminteşte de prăvălia cu idoli pe care-o avea tata în Ur. Credincioşii treceau pe acolo, îi cumpărau scump – nici nu se uitau la cei cu reducere de preţ –, îi luau strângându-i la piept, ca pe nişte comori, convinşi de eficienţa lor. Dar eu văzusem cum confecţiona tata acele statuete sau, mai degrabă, cum le lucrau angajaţii lui, în fundul curţii, printre găinaţi de găină, indiferenţi, sastisiţi, resemnaţi, plictisiţi, fără nici o simpatie sau concentrare, la mii de leghe de ideea de rugăciune; cu

mâinile murdare, scuipau în ipsos, animalele urinau aproape de băltoacele din care se lua apă. Ce farsă! Toate fleacurile alea de idoli nu aveau nici o legătură cu sacrul.

— Aha, deci eşti de acord cu Nimrod: să se cinstească

numai zeii principali.

S-a arătat surprins.

— Aşa zice Nimrod?

— Detestă înmulţirea cultelor, deşi nu se opune. Îşi limitează însă pietatea la marii zei care exercită puterea.

Abram a dezvoltat ideea:

— Nu cred asta, dar ce-mi spui mă face curios.

— Spune-mi totuşi ce crezi.

S-a uitat tandru la mine; căldura privirii lui m-a cutremurat.

— Poate că-ţi voi povesti într-o zi.

De mai multe ori, Abram făcuse aluzie la un moment straniu şi decisiv pe care-l trăise în deşert.

— Într-o zi, poate, când voi găsi cuvintele, mi-a promis.

Ghiceam în el orizonturi îndepărtate, bogate în gânduri şi meditaţie. Mă încânta faptul că mi le promitea şi mie. Alături de el nu percepeam decât viitor şi aprofundare.

Alături de Nimrod însă, nu percepeam decât suferinţă şi confuzie. Starea lui proastă obişnuită învenina Babelul. De când se apucase de construcţia Turnului, îngrijorarea ţâşnea din mahalale, temple, prăvălii, hanuri, gropile prin care dormeau cerşetorii. Îţi puteai da seama că fusese declanşată o mişcare care avea să meargă până la capăt. Deci capătul să fi fost ţelul? Spre ce îşi împingea Nimrod oamenii? Răutăcios, îşi trimitea răspândacii prin pieţe, taverne, prin străfunduri de bordel pentru a-i difuza ideile; oamenii lui vorbeau despre incomparabila grandoare a Babelului, despre măreaţa lui dominare ce urma să fie definitiv simbolizată prin noul edificiu. Populaţia prindea aceste adieri şi le sufla mai departe

ca vântul. Propaganda se umfla. Pe măsură ce era repetat, zvonul privind superioritatea babeliană se transforma în realitate, şi fiecare considera că gloria merita sacrificii.

Frustrarea de a constata că banii şi energia nu alimentau decât lucrările colosale devenea nerăbdarea de a vedea rezultatul.

Nimrod

canalizase

lipsurile,