— Kubaba, te implor…
— Ţţţ-ţţţ-ţţţ, acum eu vorbesc. După sporovăiala şi maimuţărelile tale, simt nevoia să-mi curăţ mintea. Deci, recapitulez. Ai venit să mă elimini. Ai ratat. Ce păcat! Dacă ai fi reuşit, ar fi fost atât de simplu acum: i-ai fi ucis pe frumosul acesta de Hunnuwa şi pe cea mai mare parte dintre oamenii mei, apoi mi-ai fi luat averea, rezervele şi poporul ca să-ţi ridici împuţitul tău de Turn. Numai că, vezi tu, mortăciunea ţi-a mirosit capcana. Vai, ce păr frumos! Păr de fată… Decât să-l ungi atâta, mai bine l-ai arăta. Ei, ce facem? Dacă te execut, soldaţii tăi vor reacţiona, va curge sânge şi risc să nu mai mă
mişc de-aici. Dacă-ţi dau drumul, te vei simţi jignit ca un păduche pe o căpăţână cheală şi te vei întoarce cu armata ca să
te răzbuni. Chestie prea nocivă pentru poporul meu. Of, of, of, ce-o să facă ea, regina Kubaba? Ce-o să facă? Greu, nu?
— Mmm…
— Taci.
— Eu…
— Nu tu, eu gândesc. În consecinţă, sugerez o a treia ieşire: te ajut.
— Poftim?
— Te ajut, şi tu mă laşi în pace. Ce-ţi închipui? Ştiu în ce situaţie eşti, Nimrod, ştiu care e adevărul. Contrar a ceea ce pretinzi, lucrările la Turn au încetinit: ai tăi se îmbolnăvesc şi-ţi lipseşte hrana. Dar Kubaba e-aici! Kubaba are mereu idei.
Soluţia are două puncte. Prima: îţi vând ieftin surplusul meu agricol, nu ca să fii tu satisfăcut, ci ca să îndepărtez războiul.
A doua: dau perla perlelor, comoara comorilor mele, pe acel care-ţi va îngriji miile de sclavi – vindecătorul meu. Atenţie, nu te-apuca să critici! Fără el şi fără antidotul lui, aş fi fost
deja lângă strămoşi şi nu ţi-aş mai propune acum târgul ăsta avantajos.
Am tresărit în spatele paravanului: Kubaba dispunea de mine de parcă i-aş fi aparţinut! Iar trocul i-ar fi arătat lui Derek alias Nimord că trăiam, cea mai groaznică greşeală din lume!
Revoltat, m-am strecurat în încăperea vecină. Soldaţii care mă înconjurau, ascunşi în spatele panourilor din lemn, concentraţi la disputa dintre suverana lor şi duşman, nici nu au clipit.
Am traversat iute Palatul Parfumurilor, încercând să nu mă
trădez printr-o grabă excesivă. Odată trecut şi de ultimul post de pază, am fugit pe străduţele Kishului până la pensiune şi, imediat ce am intrat în curte, am strigat:
— Mael, Saul, Roko!
Probabil că picoteau, căci nu am obţinut nici o reacţie.
— Treziţi-vă! O ştergem!
În alte împrejurări, m-ar fi înduioşat faptul că habar nu aveau de pericol – nevinovaţi, fericiţi nevinovaţi –, dar timpul mă presa, aşa că am ţipat:
— Acum!
Am zărit doar gazda, chircită într-un colţ, clănţănind din dinţi. M-am repezit la el.
— Unde sunt?
— Arestaţi. I-au luat nişte soldaţi.
— Când? Unde? Ai cui soldaţi?
Nici nu am întrebat bine că, de pe coamele zidurilor, şi-au făcut apariţia vreo douăzeci de oameni înarmaţi. La ordinul şefului lor, au aruncat nişte plase peste mine.
Noapte. Celulă.
Luna semăna cu ochiul rece al unui orb. Nu lumina, tăia; în punctul culminant, decupa peisajul în zone negre şi albe; în
părţile întunecate nu distingeam nimic, dar nici în cele argintate, ale căror reflexe mă orbeau.
Desprinzându-mă de gaura de aerisire, m-am lăsat să cad pe pământ. Totul îşi ţinea respiraţia, inclusiv întunericul, pietrele.
Un miros de coteţ de găini, pătruns de miasme acre pe un fond fetid, mă încremenea şi mă obliga să respir superficial, pentru că mă temeam că duhorile înţepătoare, ca de urină, mi-ar fi putut otrăvi plămânii şi rămâne în ei.
Putrezeam acolo de la arestare. La sosire, lumina zilei îmi permisese să-mi zăresc tovarăşii de celulă, un stol de lilieci, spânzurând de labe, de o grindă; crepusculul le dăduse liber şi o luaseră spre cer prin lucarnă, aşa că rămăsesem singur.
Nu aveam nici o îndoială în privinţa răpitorilor: executaseră
ordinele Kubabei. Imediat ce mă legaseră, mă târâseră până la cazarma din vecinătatea palatului, mă împinseseră într-un subsol în care se găsea un labirint de celule şi mă aruncaseră în aceasta. Strigasem de mai multe ori numele lui Mael, Saul şi Roko: nici un răspuns. Surprinzător, eram unicul deţinut.
Dintr-odată au răsunat zgomote metalice sub arcadele joase.
Cuvinte, paşi. M-am întors către grilajul de bronz care dădea spre coridor. Patru umbre înaintau, două dintre ele purtând o torţă. Procesiunea s-a oprit în faţa uşii mele şi am descoperit că o a cincea persoană deschidea alaiul, însăşi regina Kubaba, atât de scundă, încât nu o remarcasem.
— Vai, deloc nu-mi place chestia asta! a exclamat. Nu, deloc nu-mi place. Să bagi un maestru vindecător într-o asemenea gaură, într-o cloacă puţind mai ceva decât un câmp de bătălie a doua zi după înfrângere, îmi rupe inima, lasă că şi doar damful ăsta mi-ar ajunge să borăsc. În sfârşit, ia zi, dragule, de ce-ai fugit?
Şi-a lipit de gratii figura luminată şi m-a scrutat cu ochii ei minusculi, ca de piatră. M-am revoltat:
— Nu face pe naiva sau pe mirata, Kubaba. Ai prevăzut că
