În dimineaţa aceea, după noaptea de bucurie a cărnii, salutasem aurora ca pe o prietenă şi trăsesem o duşcă de optimism. Odihnit, înveselit, îmi stabilisem o ţintă dublă: să

îmblânzesc tirania tratând despotul şi să-mi duc la bun sfârşit misiunea. Mi-era dor de Noura şi mă învinovăţeam că pierd timpul pe căi greşite.

După ce am trecut prin curţi interioare răcoroase, mărginite de portocali, am intrat în sala de ceremonii, unde Nimrod primea suveranii sau pe ambasadorii acestora. La un gest al stăpânului, santinelele s-au proţăpit în prag. Fresce superbe acopereau pereţii, violente şi prin culori şi prin subiecte, toate reprezentând triumful lui Nimrod: spre sud, domina elefanţii, bourii, tigrii, leii; spre vest, conducea o armată care masacra

numeroşi duşmani; spre est, se uita la nişte femei, unele dansatoare, altele muzicante, cele mai multe întinse la picioarele lui; spre nord, călărea un taur în mijlocul unui cer ca peruzeaua, colcăind de aştri, cu un bici în mână asemenea unui îmblânzitor de stele. Între aceste picturi, vaze pline cu pene de struţ, coloane împodobite din abundenţă cu aur şi lapislazuli creau un univers somptuos, sclipitor, mai apropiat de zei decât de oameni. Nu mai văzusem niciodată atâta bogăţie, atât rafinament. Uimirea mă împiedica să admir: incapabil să

realizez dacă ansamblul ţinea de frumuseţe ori de urâţenie, eram orbit, paralizat, pătruns de sentimentul că păşeam printr-un loc extraordinar. Fără îndoială, efectul era cel căutat, căci Nimrod, cu colţurile gurii ridicate, se distra văzând interminabila mea stupefacţie.

În alt fel decât curtea militară, sala de ceremonii şi ea îi afirma puterea, strivind musafirii. Nimeni nu rivaliza cu acea abundenţă, cu acea opulenţă care adunase talente extraordinare şi materiale costisitoare pentru un decor în care chiar excesul constituia virtutea. Austeritatea nu serveşte puterea, în schimb opulenţa o exaltă. La fel ca batalioanele, lăncile, arcurile, carele, fastul acesta era parte din instrumentele guvernării, ţinea de uneltele subjugării. Luxul contribuia la teroare.

Nimrod s-a aşezat pe tron, iar eu aproape că mi-am pierdut stăpânirea de sine în faţa perfecţiunii tabloului: razele soarelui, venite pe o fereastră decupată foarte sus, încadrau monarhul, conferindu-i o strălucire care aproape că-ţi lua ochii.

Susurul leneş al fântânilor care împodobeau curtea interioară se pierdea în enorma încăpere.

— Ce vrei să-mi spui, Naram-Sin?

— Aminteşte-ţi, Nimrod, că intervenţia ta a permis tratarea, şi apoi menţinerea în stare de sănătate a muncitorilor din tabără. Îţi propun să se întâmple la fel şi pe şantiere. Pune ordine şi acolo. Gungunum, talentatul tău arhitect, stă cu nasul în planurile lui, fără a-i supraveghea pe executanţi.

I-am povestit despre neajunsurile datorate problemelor lingvistice. Gungunum, ajutoarele lui, contramaiştrii, muncitorii nu vorbeau aceeaşi limbă. Confuziile se înlănţuiau, se amplificau şi perturbau lucrările: cel căruia i se cerea să

urce o piatră la etajul superior o cobora; cel care trebuia să

umezească un obiect îl zvânta; cel care credea că şi-a terminat treaba pleca exact în clipa în care i se spunea să intervină

rapid. Criticile erau prea puţin pricepute, rectificările neoperate, mii de lucruri trebuiseră să fie luate de la capăt!

— Nimrod, asigură-te că Gungunum formulează clar instrucţiunile şi că ajutoarele lui le înţeleg. Şi, mai ales, pune un număr de traducători la fiecare inel al lanţului. Altfel, înmulţirea limbilor va face Turnul din Babel imposibil.

Nimrod s-a uitat la mine frecându-şi tâmplele.

— Mulţumesc pentru sfat, Naram-Sin: voi face invers.

— Poftim?!

— În loc să ridic numărul de traducători, voi obliga toţi sclavii să înveţe sumeriana! Numai această limbă va fi folosită

pe şantiere.

Am reflectat la acea ipoteză. Cum să impui nişte cursuri unor sclavi extenuaţi? Chiar dacă şi-a fi dorit, aceştia nu ar fi avut energia necesară.

Mi-am argumentat poziţia. Deloc supărat, Nimrod a ripostat punct cu punct. În timpul dialogului, am apreciat în ce măsură

minţile noastre funcţionau în sens contrar: eu acceptam complexitatea, el o simplifica; eu încercam să fac ceva pentru ameliorare, el eradica pentru transformare; eu alcătuiam folosindu-mă de realitate, el elimina; dacă eu mă acomodam, el recurgea la violenţă; pe când eu reformam, el revoluţiona.

— Soluţia cea mai simplă se dovedeşte şi cea mai bună, a conchis. Doar n-o să mă cobor să le caut în coarne sclavilor, aceste fiinţe inferioare.

— De ce inferioare?

— Fiindcă au pierdut.

— Tu n-ai pierdut niciodată nimic?

A tresărit ofensat şi şi-a ridicat ochii-n tavan.

— Niciodată! Şi eu nu mă pun la socoteală.

Cu cea mai caldă, cea mai tandră voce cu putinţă, o voce mângâietoare aproape, am murmurat:

— Cred că şi tu ai fost victimă într-o zi. Şi ţi-ai jurat să nu mai fii vreodată. Simt asta şi-ţi dau dreptate, Nimrod.

Intenţionat, în pofida riscurilor, am renunţat la accent, am ridicat tonul şi-am revenit la intonaţia lui Noam cel pe care-l cunoscuse cândva. Ce din toate acestea să-l fi tulburat? S-a-nmuiat, şi emoţia i-a inundat chipul.

— Cine eşti?

— Vindecătorul tău.

— Şi de ce vrei să mă vindeci?

Cum nu-i puteam răspunde „de tine însuţi“, am căutat un mijloc de a-i ţine trează atenţia.

— De tristeţe. Te venerăm ca pe un mare suveran, Nimrod, ca pe monarhul monarhilor. Cu toate acestea, din cauza puterii, hotărârii, ambiţiei, reuşitei tale, uneori nu eşti decât rege şi uiţi să fii om. În tine, pe bună dreptate, regele se bucură, dar omul e cuprins de gânduri negre. Mă înşel oare?

Şi-a coborât pleoapele descumpănit. Am continuat:

— Consacră-te şi omului din tine. Gândeşte-te cum să-l satisfaci.

Pierdut, s-a ridicat, s-a învârtit prin sală, s-a uitat mecanic la frescele care-l prezentau ca erou, după care s-a întors spre mine.

— Ştii că n-am nimic dintr-un om normal?

— Mă îndoiesc, Nimrod, altfel cum ai domni peste Babel?

— Nu… corpul meu… nu e normal.

Ameţeam: să fi suferit într-atât Derek, încât să se confeseze unui necunoscut? Nu scontasem pe obţinerea atât de rapidă a unor confidenţe. Şi-a descoperit braţul şi mi-a arătat pielea lăptoasă, mătăsoasă, moale, acoperită de un puf incolor.

— Braţul ăsta ţi se pare normal?

Creierul mi-a fost cuprins de panică. Să-i fi răspuns: „Nu, braţul tău seamănă cu al unui castrat?“ Nimrod mi-a întrerupt calculele:

— Bineînţeles că e normal! Totuşi, un tigru l-a muşcat la o vânătoare, aproape să-l sfâşie cu totul. Însoţitorii mei au ucis felina care continua să-şi ţină colţii înfipţi în mine, reflex care durează şi după moarte. Or braţul mi s-a vindecat complet.

Verifică: nici măcar cicatrici n-au mai rămas.

Cursul discuţiei m-a liniştit. Îl ascultam, prefăcându-mă că

mă minunez. Mă fixa cu ochii holbaţi, drogat de gândurile care-i vuiau în ţeastă.