Zguduirea la care fusesem supus dura, înghiţind vechi opinii şi născând emoţii noi. Odinioară, oamenii circulau prin natură

fără a o modifica; în tinereţea mea, construiau sălaşuri, sate care, minuscule şi derizorii, se lipeau de pământ ca o scoică de stâncă. De acum, Babelul şi sala lui Nimrod nu mai parazitau lumea, ci creau una nouă. Dacă pe atunci locuisem doar în

universul natural, de acum ne-am fi aflat într-o omenire a viitorului. Îmi reproşam că-l vorbisem de rău pe Gungunum, că nu-i lăudasem geniul: eminentul arhitect egala zeii şi spiritele cărora le datoram cosmosul.

Dintr-o casă venea un cântec; vocea, acompaniată de o harpă, urca în mijlocul nopţii, suplă şi sinuoasă ca fumul de tămâie.

Abram îmi vorbea despre Sarai, soţia lui, căreia îi ducea dorul. Să fi observat că în aer plutea o aromă de senzualitate?

Să fi bănuit că nu departe de noi, la palat, Nibaba se dăruia lui Nimrod? Îi povestisem despre intervenţia mea oficială

privitoare la greutăţile de pe şantier, dar mă ferisem să-i vorbesc şi despre alegerea unei femei pentru suveran. Abram critica moravurile provocatoare ale orăşenilor, lăcomia simţurilor lor, propensiunea pentru beţie şi sex. Babelienii doreau plăcerea fiindcă viaţa era scurtă; or, conform lui Abram, nu trăiam pentru a exulta, ci pentru a ne dezvolta.

Totuşi, în noaptea aceea Abram suspina. Nostalgic, spera să

îşi revadă cât mai curând nevasta, splendoarea aceea pe care încă se mai mira că o vrăjise. Inepuizabil, îmi lăuda ochii lui Sarai, gura lui Sarai, mâinile lui Sarai, gleznele rafinate, silueta delicată, picioarele perfecte şi, pe măsură ce îşi urma evocarea, imaginaţia mea devia. Miracol al cuvintelor… Când spunea „cea mai frumoasă femeie din lume“, el o vedea pe Sarai, eu pe Noura. Printr-un soi de magie, nişte termeni generali, imprecişi, buni pentru orice, ne duceau pe fiecare la cea mai intimă intimitate. Asemănarea slujea diferenţa. 58

Ascultând nomadul, nu-l mai auzeam, ci mă plimbam fără

ţintă printre propriile amintiri, lăsând să-mi apară în minte ochii Nourei, gura Nourei, mâinile Nourei. Chemate de melancolia lui Abram, imaginile Nourei umpleau noaptea.

*

Nimrod m-a chemat încă din zori la palat.

Precedat de mesagerul lui, treceam pe uliţele albe. Un vânt înţepător şi igienic se repezea printre ziduri, mişca palmierii,

curăţa oraşul înainte ca babelienii să îşi înceapă ziua.

Odată trecut pragul, soldatul mi-a făcut semn că regele mă

primea în apartamentul lui.

În mijlocul unei anticamere spaţioase, plină de scaune şi de perne, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu motive florale, Nimrod stătea de vorbă cu Gungunum, arhitectul lui. Când am intrat, mi-a adresat un zâmbet sincer, cu privirea limpede, cu tenul proaspăt, cu pielea netedă şi m-a invitat cu un gest să

aştept până încheia întrevederea.

L-am privit cu atenţie. Buna dispoziţie îi era manifestă.

Mişcările îi dovedeau o vigoare şi o graţie neobişnuite, căci până atunci oscilase între rigiditate şi anarhie. Corpul lui, eliberat, descătuşat, căpătase o altă temelie, un punct de echilibru situat mai jos. Între două fraze, îmi făcea cu ochiul, ceea ce genera între noi o neaşteptată complicitate, confirmându-mi că petrecuse o noapte plăcută alături de Nibaba. Ce uşurare! Fericit, Nimrod ar fi devenit mai puţin agresiv, ar fi diversificat motivele de bucurie şi poate nu i-ar mai fi hărţuit pe babelieni şi pe sclavi. M-am lăsat între perne pentru a le urmări conversaţia.

În pofida jovialităţii lui Nimrod, cei doi nu se prea înţelegeau. Ca de obicei, Gungunum vorbea încet, înghiţind vocalele şi mâncând consoanele.

— Avansăm prea repede. Trebuie să verific rezistenţa.

Secretul arhitecturii constă în punerea în acord a forţelor. Dacă

nu există tensiunea necesară, totul se prăbuşeşte. Dacă

tensiunea e prea mare, totul se prăbuşeşte.

— Poftim? Turnul meu o să se prăbuşească?

— Baza contează. O clădire are nevoie de o bază solidă.

Cărămida nearsă rămâne fragilă, se înmoaie în caz de umiditate, cedează sub greutate. Bineînţeles că am folosit răchită. Blocurile de cărămidă nearsă sunt prinse în răchită

bine împletită, foarte strânsă, o adevărată carapace. Doar că şi răchita are probleme cu apa, se strică, se destinde şi-aşa…

Fără îndoială, mai bine ar fi fost cu piatră. Nişte bolovani mari, tăiaţi cu grijă. Nu mai era nevoie de stratul de bitum când erau aranjaţi. Numai că piatra lipseşte din ţara noastră. O

aducem cu greu. Pietricelele – cele preţioase – circulă, nu şi pietroaiele. După părerea mea, adevăratele pietre preţioase sunt masele de calcar sau de granit!

Sprâncenele i se întâlneau sub fruntea excesiv de încreţită.

Privirea lipsită de iluzii nu se oprea niciodată într-a regelui: în faţa lui Nimrod, Gungunum vorbea cu sine, nu cu acesta.

— Propusesem ca edificiul să fie înălţat integral din cărămizi arse, nu doar pereţii exteriori, dar proştii ăştia o tot ţin pe-a lor că trebuie să ne grăbim.

— Care proşti?

— Timpul! Se cere ca monumentul să reziste în timp, dar arhitectului nu i se dă timp. Nici timp, nici piatră! Împuţită

meserie!

Nimrod a căscat, sătul de acel dialog al surzilor.

— Şi ce vrei, Gungunum?

Auzindu-l doar ca pe un zgomot neînsemnat, Gungunum şi-a continuat solilocviul:

— Mă împotmolesc în incertitudine. Experimentele mele nu ajung la nici o concluzie. De obicei, îşi vorbesc doar între ele, spun ce au de spus, decid, iar eu le ascult. În ultimele săptămâni, au amuţit. Studiez rezistenţa la apă, rezistenţa la greutate, dar sunt numai fluctuaţii, ezitări. Experimentele rămân mute, iar eu sunt obligat să vorbesc în locul lor. În unele zile le declar reuşite, în altele nereuşite. Ei, descurcă-te-aşa!

Ultima propoziţie o spusese mai tare, ridicând capul, surprins să se trezească nas în nas cu suveranul de a cărui prezenţă uitase.

— Şi? s-a arătat Nimrod îngrijorat.

— Şi în clipa asta sunt nereuşite.

— Deci?

— Deci mâine poate că vor fi reuşite. Oamenii ar dori ca eu să strălucesc: „Ştiu“, dar nu pot decât repeta: „Nu ştiu“.

— În legătură cu ce?

— Rezistenţa etajelor inferioare la greutatea etajelor superioare. Asta aş vrea să ştii.

— Ce să ştiu?