Afirmaţia m-a împietrit… Muritor nu mai eram. Amator de plăceri, prea puţin. Iar de ziua de mâine eram prea sigur.
Savoarea timpului era alterată. Urgenţa se ascunsese. În anii de dinainte nu un cadavru târâsem cu mine, în realitate, ci un corp nemuritor care, odată cu sentimentul fragilităţii, îşi pierduse dinamica, elanul, îndrăzneala. Neliniştea e sarea existenţei, or eu nu mai eram deloc neliniştit…
Alte sunete urcau din dreapta mea, sforăituri, suspine languroase, gemete desfrânate, care mă făceau să-mi regret viaţa de dinainte, care-mi iscau nostalgia fostei mele mortalităţi.
Pătimaş, revoltat, cu furia-n inimă, m-am alăturat grupului de umbre de la malul apei şi m-am amestecat cu ele.
*
Babelul ieşea din pământ ca un munte.
Din argilă fiind, Babelul ţâşnea din argilă. O forţă
imperioasă îl dezgropase, îl ridicase din adâncuri, îl proiectase la suprafaţă, apoi îi conferise volum şi vehemenţa care înalţă
vulcanii şi sculptează lava. Siguranţa insolentă cu care oraşul trona în câmpie dădea sentimentul că acolo se ridicase dintotdeauna. Fiindcă nu, nu oamenii îl adăugaseră peisajului construindu-l, ci ascultaseră de un destin teluric.
Cine să fi stat la originea Babelului? Natura? Zeii? Innana?
Cu cât mă apropiam, cu atât ajungeam la concluzia că Babelul
însuşi fusese. Vigoarea lui genera desenul meterezelor, avântul zidurilor de apărare, înălţimea Turnului. Energia de care dădea dovadă îl aducea umăr la umăr cu cerul.
Şi se comporta mai bine decât natura. Copacul îşi pierdea frunzele, Babelul îşi păstra faţadele. Orzul se sfrijea, Babelul îşi păstra densitatea minerală. Florile trăiau câteva zile, Babelul îşi expunea întreg anul culorile. Relieful se schimba după cum se umflau apele, Babelul îşi păstra fortificaţiile.
Oraşul afirma ceva ce natura nu ştia: intangibilitatea. Pe când totul se năştea şi murea, Babelul rezista. Permanenţa lui sfida anotimpurile, intemperiile, uzura timpului, după chipul şi asemănarea taurilor monumentali, care întreceau dimensiunile modelelor şi supravieţuiau semeţi.
Babelul constituia centrul, iar universul se articula în jurul lui. Drumurile şi canalele duceau spre el, câmpurile şi păşunile urmăreau să-l hrănească, turmele şi ţăranii pentru el munceau.
Aduna tot ce era răzleţit: în el se găseau alimente obişnuite şi extraordinare, animalele locului şi cele exotice, plantele rare, pietrele preţioase. Nu doar că strângea ce oferea cosmosul, dar şi orienta, sfârşea prin a convinge că totul fusese conceput în funcţie de el. La ce bun ar fi fost lapislazuli dacă rămânea ascuns în miezul unei roci, fără a-i împodobi palatele? La ce bun aromele tămâii, dacă templele lui nu le-ar fi dăruit nărilor credincioşilor? La ce-ar fi fost de folos tigrul dacă nu ar fi fost cunoscut decât de antilopa pe care o devora? În Babel, tigrul exista cu adevărat întrucât, adus ca trofeu al cuceririlor, era văzut, expus, se vorbea despre el, cel închis în cuşcă. Totul nu era decât în oraş, prin oraş, pentru oraş. Ceea ce aveam să
sesizez în decursul veacurilor în alte capitale, Atena, Roma, Paris, Viena, Londra, Berlin, New York, descopeream în Babel. Gloria, reuşita, importanţa numai aici apăreau. Ce se petrecea în altă parte era egal cu nimic. Babelul luase puterea cucerind lumea şi reprezentarea despre ea: domnea deasupra a tot şi a toate, ca lumină, ţel, căpcăun tiranic care-l cinstea până
şi pe acela pe care-l înghiţea.
Chiar dacă regina Kubaba dorise să dea o anumită strălucire
darului ei, Nimrod nu pricepea lucrurile la fel. Când am ajuns lângă zidurile de apărare, o trupă înarmată a ţâşnit, ne-a interpelat şi ne-a somat să ne justificăm prezenţa. Convins că
eram aşteptat, am înaintat şi le-am explicat cu amabilitate ce rol aveam. Reacţia mea binevoitoare a trezit neîncredere. Cu cât mă arătam mai cordial, cu atât se închideau mai mult în ei: fiecare dintre zâmbetele mele îi făcea să fie şi mai reci, aşa că
am ratat o partidă ale cărei reguli îmi depăşeau înţelegerea. Ca încheiere a dialogului, ne-au interzis să intrăm, obligându-ne să batem pasul pe loc pe malul canalului, în timp ce un soldat
– ultimă concesie pe care le-am smuls-o – s-a dus la palat după
informaţii. S-a întors escortat de şase zbiri din garda lui Nimrod. Şeful lor, cel care îşi dăduse gata colegul otrăvit la Kish, mi-a pus aceleaşi întrebări şi mi-a primit cu o aceeaşi suspiciune răspunsurile; mai bine informat decât ceilalţi, a decis, aproape duşmănos, să ne ducă la palat, încadraţi de soldaţii lui.
Enervat de animozitatea din jur, am urmat sfaturile Kubabei: am urcat în litieră împreună cu Roko şi m-am străduit să par mândru, plictisit, dispreţuitor. Am imitat morga câinelui, comportamentul lui sfidător; la fel cum el îşi ridica botul în aer, mi-am ridicat şi eu nasul şi m-am cufundat în gânduri, lăsând să se înţeleagă că nimic din jurul meu nu merita să-mi îndrept ochii-ntr-acolo. Tactica a dat roade: pe măsură ce urcam străzile, soldaţii şi locuitorii îmi acordau mai multă consideraţie, dispreţul meu trezindu-le respectul. Un personaj atât de plin de sine, îşi ziceau, trebuie să fi fost cu adevărat puternic. Aroganţa era parte din deghizarea mea, privilegiul de a fi dus pe sus obligând la o atitudine odioasă.
Când am ajuns la palat, am fost opriţi într-o primă curte cu aspect militar. Neprimitor, locul excludea şi întâmpina în acelaşi timp, indicând faptul că se parcursese o primă etapă, fiindcă te aflai în spatele porţilor de bronz, dar nu aveai acces la esenţial, la universul somptuos pe care-l lăsau să se întrevadă statuile şi coroanele palmierilor, care treceau peste acoperişuri.
Nimrod a apărut strigând:
— În sfârşit! Mai stăteaţi mult?
S-a îndreptat repezit spre mine, fără să-mi arunce vreo privire, preocupat să o condamne pe Kubaba, care-şi neglija obligaţiile, care vindea la un preţ inadmisibil alimentele, dar şi pe vindecătorul care întârziase în timp ce sclavii lui crăpau. S-a oprit şi s-a uitat lung la mine:
— Cum te cheamă?
Nici o bănuială nu i se percepea din glas, doar iritarea. Era limpede că nu făcea nici o legătură între craniul ras din faţa lui şi Noam. Temându-mă să nu mă trădeze vocea, am făcut-o să
sune răguşit, cu un accent ciudat, hârâind silabele.
— Sunt Naram-Sin vindecătorul.
— Curios accent… De unde vii?
— Din Zahar, din Ţările Soarelui-Răsare.
Inventasem un loc. Spre norocul meu, Nimrod, ştiindu-se privit, s-a prefăcut să îl ştie. Ochii i s-au îndreptat spre mâinile mele.
— De ce porţi mănuşi?
— Ca să evit ca demonii şi spiritele să intre în mine când umblu cu bolnavii.
A aprobat convins, din cap. El însă nu îşi lua precauţii: cândva îl văzusem numai cu mănuşi ori bandaje, lucru pentru care fusese supranumit Derek – omul cu mâini misterioase, am constatat că nu îşi mai ascundea particularitatea, din contră, şi-o arăta tuturor ca pentru a-şi dovedi esenţa diferită de a celorlalţi.
— Fadim, du-l în tabără! a exclamat. Să nu pierdem vremea.
