ea e la originea exploziei populare, căuta din priviri individul care ar fi declanşat atâta entuziasm, apoi, ca realizând dintr-odată adevărul, a tresărit în faţa supuşilor, şi-a dus mâna la inimă, a coborât pleoapele de emoţie şi, resemnată, i-a salutat cu smerenie, de parcă ar fi spus: „Pentru mine? Dar nu merit…“ Dovada de modestie a înfierbântat asistenţa, care s-a apucat să o convingă. Larma a devenit vuiet, tunet, deflagraţie.
Încet, Kubaba se lăsa câştigată de acea fervoare, ca o floare ofilită care se reînsufleţeşte sub ploaie. Nu aplaudată era, ci udată, i se reda viaţa, picioarele tropăiau, gâtlejurile detunau, palmele se loveau, cârâitorile se-nvârteau. Din când în când, Kubaba le trimitea câte un surâs, fixând un punct din mulţime, suficient de vag pentru ca mai mulţi să îl ia drept special pentru ei, dar şi destul de precis pentru ca alţii să se considere
frustraţi; în consecinţă, fiecare se străduia să-i prindă privirea, urlând cât de tare putea, iar această distribuire aleatorie de favoruri prelungea ovaţiile. Zgomotul se hrănea din zgomot.
Bucuria dădea pe-afară.
Am intrat la rândul meu în spectacol. Întins într-o lectică
purtată pe sus de soldaţi, avându-l în dreapta pe Roko, care-şi umfla pieptul în vârful unei perne uriaşe, am primit mulţumirile poporului imediat ce Kubaba a arătat spre mine.
Chiar dacă făceam efortul de a da bine, detestam ce mi se întâmpla. Chel şi spân, îmbrăcat într-o tunică albă, tremuram, în pofida caniculei şi nu mă mai recunoşteam, redus la condiţia unui fel de mâncare servit în timpul unui banchet.
Kubaba deschidea procesiunea care trebuia să ne poarte până la porţile cetăţii. Urmată de marele intendent, înainta cu lentoarea unei broaşte ţestoase, fără să şchiopăteze şi fără să se strâmbe, ca de obicei, baia de mulţime sau orgoliul potolindu-i reumatismul. Pe măsură ce coboram, femeile aruncau petalele pe drum, în timp ce frunzele de palmier fluturate de bărbaţi ne răcoreau.
Când, cu o zi mai înainte, Kubaba îmi descrisese ceremonia, protestasem:
— La ce bun? O să mă duc pe jos ori în spinarea unui măgar.
— Ce oroare! Te vei duce la Babel în litieră purtată pe sus şi cu escortă. Cel puţin douăzeci de soldaţi.
— De ce?
— Ca să-ţi poţi pricepe importanţa.
— Kubaba, nu mai sunt un ţânc!
— Monstrul din Babel îţi va aprecia mai bine valoarea dacă
te prezint somptuos. Un dar trimis pe jos ori pe măgar?
Niciodată! Cadou de preţ, sipet de preţ.
— Mă tratezi ca pe un obiect.
— N-ai decât să te plângi!
Cortegiul s-a oprit la porţile păzite de grifonii sculptaţi.
Hunnuwa a ordonat ca litiera să fie lăsată jos, şi Kubaba s-a apropiat de mine.
Pentru întâia oară o observam în timpul zilei, sub o lumină
exactă, care se dovedea crudă. Slabă şi uscată, regina avea o bărbie cam umflată, sub arcul unei danturi complete. Firele de păr de pe cap i le puteai număra pe degete. Cât despre zbârciturile pielii, acestea se instalaseră acolo unde oasele o permiteau, pe gât, în jur nasului, al orbitelor, al urechilor. Totul se prăbuşea sub greutatea anilor, totul o luase la vale, totul se surpa cu excepţia ochilor mobili, care radiau. Şi-i juca de minune, iluminându-i de bucurie, de iritare, de sălbăticie, de tandreţe, sărind de la o expresie rătăcită la un aer vioi, o clipă
ironică, o clipă înţeleaptă, când la capătul puterilor, când plină
de energie, toate aceste variaţii provenind dintr-o singură
sursă, din privirea ei. O tânără femeie captivă se aţinea în spatele acelei frunţi.
Pe chip nu i se vedeau nici păr, nici gene, nici sprâncene; o curbă perfect desenată, de un brun fanat, îi delimita totuşi arcadele. A remarcat că o examinam.
— Da, da, sprâncene tatuate, mi-a confirmat. Uite-aşa, o dată pentru totdeauna! Ştiu cât de leneşă sunt, plus că asta mă
scapă de a mă privi cu atenţie în fiecare dimineaţă, machiindu-mă. Şi scap de încercarea asta, păi nu? Dac-aş fi drăgălaşă ca tine, dragule, mi-aş petrece zilele admirându-mă-n oglindă.
Mă rog, ca tine dinainte… Nu mai eşti la fel de drăgălaş aşa neted.
A chicotit, apoi s-a uitat la mâinile mele.
— Cum te simţi?
La rândul meu, mi-am privit mâinile băgate în mănuşi de piele.
— Rana riscă să sângereze dintr-o clipă-ntr-alta. Ar fi fost mai bine să mă vindec înainte de a porni la drum. 44
— Ţie rănile ţi se cicatrizează foarte repede, dragule, iar conducătorul Babelului îşi pierde răbdarea. Sclavii lui cad ca muştele.
— Când îi voi revedea pe Saul şi pe Mael?
— Sunt deja în Grădina lui Ki şi te aşteaptă. Vei fi din nou cu ei după ce te vei întâlni cu monstrul. Noroc. Vei primi curând veşti de la mine. Şi vom vorbi despre… ştii tu cine.
Ochii i s-au dat peste cap ca pentru a-l indica pe Hunnuwa, aflat în spatele ei.
— Şşşt! Nu ştie nimic, mi-a şoptit. De altfel, nimeni nu ştie.
Nu e ea nebună, regina!
