— Naram-Sin, pe mine m-au ales zeii. M-au dăruit cu o putere excepţională, pentru a deveni un conducător excepţional. Iată de ce construiesc Turnul. Astfel voi ajunge la ei. Şi-mi vor explica atunci ce vor. Dacă nu cumva mă vor pofti să rămân lângă ei.

M-am dat înapoi şi l-am privit atent. Era sincer. Fulgerul care ne lovise pe Noura, pe Derek şi pe mine în cavernă nu fusese interpretat la fel de fiecare dintre noi. Derek vedea în asta o alegere a zeilor şi aspira să descifreze nu doar ce se întâmplase, dar şi ce îl aştepta. În loc să se bucure, era speriat.

De unde şi izbucnirile lui…

M-am înclinat.

— Eşti o fiinţă ieşită din comun, Nimrod, mult mai mult decât mi-am închipuit. Totuşi, acest destin prodigios te apasă, ba chiar te ţine prizonier. Deci ţi-ai dori dacă nu să-i scapi, cel puţin să te distanţezi de el.

— Aşa e.

Am zâmbit larg, ceea ce l-a şocat:

— De ce zâmbeşti?

— Aseară rătăceam şi eu ca tine, păstrând proporţiile, speriat, singur, cu gânduri negre, lipsit de soluţie. Nu vedeam decât sarcinile viitoare, nu pe cele îndeplinite, puţul fără fund al corvezilor neîncheiate. Aşa că m-am lăsat agăţat de o femeie pe sub metereze…

A clipit, pe jumătate curios, pe jumătate plictisit.

— Îţi plăcea?

— Sigur. Un pic. De fapt, departe de a-mi trezi pofta, mi-a arătat că pofta aceea era deja acolo, că-mi cerea să fie satisfăcută. Eu, care nu percepeam decât spaimele, neliniştile mele, am simţit o chemare. Concluzia? În zori, vesel şi plin de energie, am dedus că dorinţa mi se îmbrăcase în hainele angoasei. Luasem tensiunea dorinţei drept frământare.

S-a cutremurat. M-am apropiat repede de el.

— Ar trebui să încerci şi tu, Nimrod. Doar ţii în pavilion cele mai frumoase femei din lume.

— Aşa se pare… a zis cu aer neîncrezător.

— Doar nu ţi-e frică de femei?!

S-a încordat:

— Deloc.

— Ţi-e frică de privirea unei femei, îndreptată spre tine?

Atins! Sub lovitura ca de cuţit conţinută de întrebare, rătăcit, ezita între furie şi mărturisire.

— De ce mi-ar fi frică să se uite o femeie la mine?

— Chiar, de ce? Doar ai un fizic… rar… impresionant…

seducător.

— A, da?

Se abţinea greu să nu tremure. Îi atinsesem punctul sensibil: Nimrod ura felul în care arăta; se considera incapabil să

provoace dorinţa.

— Pot să-ţi mai pun o întrebare, Nimrod? Ţii la tine?

— Poftim?

— Îţi place să te admiri?

— De unde şi până unde întrebarea asta?

— De ce nu-mi răspunzi? Ca vindecător, ţin să te fac să te simţi uşurat.

S-a închis în el. Am insistat:

— Orice femeie ar fi încântată să ajungă în patul tău, Nimrod.

— Prefer să nu.

S-a ridicat şi s-a îndreptat către o uşă interioară, în direcţia opusă celei unde se postaseră santinelele.

— Adio, Naram-Sin. Îl voi chema pe Gungunum. Voi stabili cu el o metodă pentru a grăbi lucrurile pe şantier. Îţi mulţumesc pentru sfaturi.

Fără a se mai întoarce, mi-a făcut un semn de despărţire, după care a dispărut. Chiar dacă făcusem progrese, eram dezamăgit, căci nu realizasem decât o parte a planului. Am luat-o spre ieşire. Când abia trecusem pragul, vocea lui Nimrod m-a oprit:

— Alege-mi-o tu.

M-am întors pe călcâie.

— Poftim?

Din fundul sălii, mi-a strigat:

— Alege-mi-o tu. Du-te în pavilionul femeilor. Vei decide cu care mă voi culca. Ai încrederea mea.

*

— Care e cea mai veselă?

— Poftim?

Balmunamhe, şeful eunucilor, se lăsa greu. Încăpăţânat, propusese ca femeile să defileze prin faţa mea, după care eu aş

fi desemnat-o pe cea care mi se părea cea mai atrăgătoare. Am refuzat pentru a patra oară:

— Nu o voi alege pe cea care mă atrage pe mine, Balmunamhe, ci pe aceea care i se va părea seducătoare regelui.

— Nu i-a plăcut nici una. Nimrod nu are altă soţie în afara spadei lui.

— Şi-atunci de ce adună atâtea frumuseţi?