Un pitic a venit lângă mine şi s-a înclinat. Am sărit din litieră, la fel şi Roko, acesta lăsând deoparte orice urmă de demnitate, începând să se tăvălească şi să se scarpine.
— Voi merge mai repede pe jos, am explicat. Ce concluzie au tras vindecătorii tăi?
Nimrod a ridicat din umeri, încruntându-se:
— Nu am nevoie de ei la palat, căci mă bucur de o sănătate excelentă. Pe de altă parte, ce se înţelege pe-aici prin
„vindecător“ pe mine nu mă convinge.
— Pe-aici? Vorbeşti de parcă ai fi din altă parte…
S-a cutremurat, şi asta i s-a văzut pe faţă. Vorbele-i scăpaseră, sugerând că nu era din Ţara Apelor Blânde. Furios pe el însuşi, a devenit dintr-odată încordat.
— O spun ca unul care a călătorit mult, luptând pentru Babel. Şi-am întâlnit oameni care se purtau altfel.
Mulţumit că putea trece la altceva, s-a liniştit, s-a uitat atent la vechiul turn, al cărui vârf atrăgea corbii, şi a spus supărat:
— Demonii fac ce vor cu noi, ne strică viaţa trimiţându-ne febre, dureri de cap, sângerări! Deşi ne rugăm, ardem ofrande, le facem daruri şi tot mai multe sacrificii. Ce greşeală! Dacă te muşcă un căţelandru arţăgos, nu pe căţelandru-l înjuri, ci pe stăpân. Iată ce încerc să-mi învăţ poporul. Să ne întoarcem către zeii principali, cei care au puterea. Demonii rămân o rasă
inferioară, o sămânţă de dispreţuit, divinităţi de rang inferior.
Soluţia stă în mâinile zeilor superiori. Să respectăm scara ierarhică. Să ne rugăm la cei mari, la Innana, la Enki. Odată
ajunse la ei rugile, vor interveni pe lângă demoni şi le vor ordona să înceteze. Doar conducătorii contează. Regii lumii sunt cei ce comandă. E o idioţenie să rătăceşti pe lângă
subalterni. La putere trebuie să se recurgă.
L-am regăsit perfect pe Derek din vremea potopului, cel ce simplificase pădurea zeilor, a spiritelor şi a sufletelor, desemnând drept unică entitate la care lumea să se roage Spiritul Lacului. Modul lui de a gândi continua să precizeze o ierarhie. Să se fi referit la zei, ori chiar la el? La domnia lor, sau la a lui?
— Zeii minori sunt doar nişte dăunători orbi, proşti, agresivi. Înţeapă, lovesc, rănesc, habar neavând de ce-o fac.
Nu au nevoie de vreun mobil, ocazia le e de ajuns. Dăm greş
încercând să îi influenţăm, să le băgăm minţile-n cap. Doar forţa îi potoleşte, forţa care vine de sus, forţa care-i păcăleşte şi-i stăpâneşte. Doar zeii le pot impune ordinea.
A bombănit excedat:
— Am adunat dovezile. Lui Lamastu, demonul ăsta feminin groaznic, înverşunându-se împotriva bebeluşilor şi femeilor gravide, monstrului ăsta păros cu chip de leu şi urechi de măgăriţă, nimeni nu-i poate opune rezistenţă când îşi înfige colţii într-o carne. Nici oamenii, nici demonii nu-l opresc, cu-atât mai puţin demonul Pazuzu, aşa cum îşi închipuie naivii. În schimb, Innana, pe care am invocat-o, a reuşit.
A suspinat privind fix camera de sus a Turnului, de parcă
zeiţa l-ar fi ascultat.
— În timpul ultimei luni, am organizat ceremonii în cinstea Innanei, la care au venit jumătate din locuitorii Babelului. Asta va schimba situaţia. Pentru moment, Innana nu a reacţionat.
Totuşi, nu vom avea mult de aşteptat. Poate că ea a inspirat-o pe regina Kubaba, care ţi-a dat misiunea asta.
L-am aprobat pentru a-l îmbuna:
— Fără îndoială. Totuşi, Nimrod, te previn că folosesc mai degrabă plante decât rugăciuni. Spiritele bune, care tratează
răul, în ele îşi au lăcaşul.
— Perfect! Plantele tale vor însoţi rugile noastre către Innana. Doar ea a dorit-o, călăuzindu-te spre noi. La muncă, Naram-Sin.
Nimrod s-a întors şi a intrat cu pas hotărât în palat. Stătuse câteva clipe de vorbă cu mine, fără însă a mă privi cu atenţie.
Evident, nu era interesat de interlocutori. Chiar când dialoga, susţinea de fapt un monolog. Totul se desfăşura în el, între el şi el însuşi, ceilalţi neavând decât să se supună. Dorinţele lui modelau lumea. Spunea ceva, iar realitatea îl urma.
Când silueta înaltă i-a dispărut sub portic, am observat că, pentru el, nici nu mai eram acolo, ci deja lucram în tabăra sclavilor.
*
Săptămânile care au urmat s-au dovedit printre cele mai dificile din viaţa mea.
Mai întâi, i-am regăsit pe Saul şi pe Mael în Grădina lui Ki.
Emoţia şi îmbrăţişările m-au uimit. Beat de fericire, întorcându-se mereu spre mine, Mael râdea, dansa cu Roko, mi se agăţa de picior şi mă contempla, cu pleoapele lăsate, de parcă l-ar fi orbit soarele. Sfios, cu ochii umezi şi privirea blândă, Saul mă privea atent, îmbujorat, aprobând din cap ce spuneam, fără a încerca să înţeleagă. Rapid ne-am făcut anumite obiceiuri, ronţăind câte ceva în zori, înainte de a-mi începe treaba, mâncând împreună în asfinţit, la întoarcere, exersând scrierea la lumina tremurătoare a torţelor – în timpul acestor lecţii Roko supraveghea împrejurimile, Saul pregătea tăbliţele de argilă46, pe când, cu calama în mână, mă întreceam în iscusinţă cu Mael. Câştigasem o familie, lucru care mă
bucura.
Numai că, vai, restul timpului îl petreceam în infern. Aş fi rezistat oare lipsit de fericirea de acasă? În tabăra sclavilor mă
confruntam cu zile negre. Niciodată nu mai întâlnisem o asemenea mizerie, fără îndoială fiindcă atunci dădea mizeria năvală în istoria lumii… Când nu exista nici un oraş pe pământ, când nici un regat de amploarea Babelului nu prospera, asemenea comasări nu aveau loc. Dacă mai asistasem la rapturi sau jafuri de război, prada se limita la câteva persoane care trăiseră ulterior printre învingători. Aici, o populaţie superioară numeric celei a babelienilor supravieţuia separat, constrângând armata să înfiinţeze, la picioarele oraşului, o mahala precară, înjghebată de nevoie, în care supravegherea şi disciplina mobilizau numeroşi soldaţi, la rândul lor transformaţi în prizonieri ai prizonierilor. Pe când Babelul îl făcea pe fiecare dintre locuitorii săi să fie mândru de
măreţia şi splendoarea cetăţii, tabăra îşi înjosea ocupanţii.
Odată cu conflictul, captivii îşi pierduseră şi libertatea, şi demnitatea. Supuşi cu biciul, îngrămădiţi unii-ntr-alţii, bărbaţii, femeile, copiii, bătrânii nu aveau, pe rogojina care li se aruncase, decât o boccea în care putrezeau hainele şi amuletele pe care le putuseră păstra cu ei. Palisade înalte delimitau lagărul. La porţi veghea o pază dură, întărită. De-a lungul gardului fuseseră săpate şanţuri, unele pentru urină, altele pentru defecare; gunoaie şi excremente plescăiau în aer liber, degajând o duhoare persistentă; de acolo se ridicau coloane groase de muşte care bâzâiau, acopereau cerul ca un fum, ţâşneau din gropile cu dejecţii direct pe alimente. Care, oricum, de săptămâni întregi lipseau. Soldaţii îşi opreau pentru ei porţiile insuficiente care le soseau, după care împărţeau resturile stricate turmei omeneşti, considerând că fructele putrede, cerealele abia fierte, resturile alterate le ajungeau acelor porci…
